Sâmbetele Postului Mare sunt zile euharistice şi conţin în acelaşi timp dimensiunea învierii ca speranţă pentru cei repausaţi care au adormit întru această nădejde. Cele două sâmbete subliniază adevăratul înţeles al morţii în Creştinism şi al rugăciunii de pomenire a morţilor.

Garanţia învierii noastre

Postul Mare se încheie cu Sâmbăta lui Lazăr, când se aminteşte de minunea pe care a făcut-o Hristos înainte de patima Sa mântuitoare, considerată cea mai mare minune a Sa, care este, în acelaşi timp, şi garanţia învierii noastre. La Sfânta Liturghie din această zi, se istoriseşte întreg evenimentul învierii lui Lazăr din morţi, descris în detaliu de Sfântul Evanghelist Ioan, în capitolul al 11-lea (1-45). Pericopa evanghelică ne propune spre meditaţie învăţături soteriologice şi eshatologice de o mare profunzime şi complexitate.

În săptămâna Floriilor, accentele ascetico-liturgice sunt orientate spre semnificaţiile soteriologice ale învierii lui Lazăr şi înfăţişează pe Hristos Care Se îndreaptă spre acceptarea de bunăvoie a Crucii.

Deoarece în meditaţiile anterioare am vorbit mai mult despre pocăinţă, reconciliere şi mântuire, vom rămâne fideli aceluiaşi ton elegiac, specific stării de pocăinţă continuă cerută de perioada Păresimilor, transfiguratoare şi nu desfiguratoare.

În versetul 35 al capitolului al 11-lea, se relatează faptul că, în faţa mormântului prietenului Său Lazăr, Iisus a plâns: „Şi a lăcrimat Iisus“. Ca orice om, în faţa mulţimii întristate şi a bunului său prieten pus de patru zile în mormânt, Iisus S-a întristat şi a plâns. Este semnul că în El, deşi locuia toată plinătatea dumnezeirii, dispoziţiile naturale (afectele fizice) erau active. Întrupându-Se, a devenit asemenea nouă, vulnerabil, sensibil în a-Şi arată compasiunea faţă de suferinzi. Creştinismul, de altfel, este singura religie în care Dumnezeu Se face Persoană pentru a împărtăşi şi primi suferinţa creaturii, în dialog interpersonal. Dumnezeu se face părtaş suferinţelor noastre.

Un paşte neîncetat

Moartea nu-i ceva care încheie viaţa noastră terestră, ci este o realitate care există în noi şi în jurul nostru. Tot Sfântul Pavel zice că „Noi murim în fiecare zi“ (I Corinteni 15, 31).

Fiecare moarte este urmată de o înviere sau de o renaştere. Altfel spus, orice moarte presupune o nouă formă de viaţă. Chiar şi existenţa noastră pământească este un amestec de moarte şi înviere. Pelerinajul nostru pe acest pământ este un paşte neîncetat, adică o trecere permanentă prin moarte la o nouă formă de viaţă. Spre exemplu, între naşterea noastră iniţială şi adormirea finală, viaţa noastră este constituită din moarte şi înviere. Urmăriţi ciclul vieţii noastre biologice. De fiecare dată când adormim în timpul somnului din noapte, această dispoziţie naturală înseamnă o pregustare a morţii; dar fiecare trezire din somnul nopţii, dimineaţa, înseamnă o înviere din morţi. În una dintre rugăciunile de seară zicem: „Stăpâne, Iubitorule de oameni, au doar nu-mi va fi patul acesta groapă? Sau încă vei mai lumina cu ziua ticălosul meu suflet? Iată, groapa-mi zace înainte şi iată, moartea-mi stă înainte...“ De asemenea, o rugăciune din spiritualitatea iudaică spune: „Binecuvântat eşti, Doamne, Creatorul Universului, căci recreezi lumea în fiecare dimineaţă...“ Aşa va fi şi cu somnul final. Adormim întru Domnul şi ne trezim la o altă formă de viaţă, străină sensibilităţilor noastre de pe pământ.

Tot modelul acesta de moarte şi înviere, puţin diferit, îl observăm şi în procesul nostru de creştere biologică. Trecerea de la starea de prunc la copil, de la copil la adolescent, de la adolescent la adult, de la adult la bătrân înseamnă o trecere prin moarte la o altă etapă a vieţii pământene. Nu ne mai întoarcem niciodată la starea de dinainte; am murit faţă de acea etapă a vieţii. Bătrâneţea nu este un sfârşit al etapelor vieţii, ci o împlinire a persoanei, iar moartea nu este o fatalitate, ci o trecere, un paşte către o nouă formă de viaţă, superioară celei trecute. Aşadar, moartea nu are un caracter distructiv, ci unul constructiv. După moarte vine învierea, ştiind că „prin Hristos înviat viaţa stăpâneşte şi niciun mort nu mai este în mormânt“.

Cu toate acestea, moartea biologică este simţită ca anormală, tragică şi monstruoasă. Indiferent de realismul nostru în abordarea fenomenului, ea naşte dezolare şi indignare. L-am văzut pe Hristos plângând în faţa mormântului lui Lazăr. Sfântul Pavel consideră moartea un duşman care va fi învins (cf. I Corinteni 15, 26), ceea ce înseamnă că fenomenul nu face parte din planul lui Dumnezeu. Totuşi, ea este o expresie a smereniei, a milei şi a compasiunii lui Dumnezeu pentru om. Ce-ar fi dacă am trăi la infinit în această lume coruptibilă şi deşartă!? Sensul existenţei ar fi teribil şi insuportabil. De aceea, Dumnezeu a lăsat acest „tunel de scăpare“, numit „moarte“, ca să se plinească toate, după planul Său. Fenomenul nu face altceva decât să desfacă sufletul de trupul coruptibil, pentru ca, după un timp oarecare, să se reunească într-o altă stare şi cu alte atribute, devenind acel trup spiritualizat ca al lui Hristos, după Înviere. Cunoaştem acest lucru încă de la Ieremia profetul, care a văzut această lucrare a lui Dumnezeu şi a spus: „«Scoală şi intră în casa olarului, şi acolo îţi voi vesti cuvintele Mele!» Şi am intrat eu în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă“ (Ieremia 18, 2-3). Prin urmare, Olarul dumnezeiesc, pe noi, vasul acesta de pământ, stricat prin păcat, îl sparge, pentru a-l reface, dându-i măreţia primordială, cea a lui Adam înainte de cădere, când acesta avea posibilitatea să nu moară. Deci Dumnezeu foloseşte moartea ca un instrument al restaurării noastre fiinţiale. Totodată, moartea nu înseamnă despărţire, căci ne vom reîntâlni atât cu trupul pe care l-am avut dintru început, cât şi cu cei pe care i-am cunoscut în viaţa pe care am trăit-o pe pământ.

După suferinţă vine transfigurarea

Cu astfel de gânduri, să încheiem asceza postului şi să ne pregătim de lumina Învierii.

   Sunt foarte mulţi în ultimul timp care escamotează divinitatea Mântuitorului, ca ecou al vocii Marelui Inchizitor dostoievskian, ancoraţi în Umanism plat şi Existenţialism fad, spunând: prea multă injustiţie, nedreptate, violenţă, rău în lume; copii handicapaţi, flămânzi, abandonaţi, bolnavi de boli incurabile şi necunoscute. Unde este Dumnezeu? El nu există, căci dacă ar exista ar dispărea toate acestea, căci ar lua în propriile mâini destinul acestor nefericiţi. Existenţialismul ateu, preluând fragmentar o afirmaţie a filosofului german Friedrich Nietzsche, a lansat ideea că Dumnezeu a murit, iar cel ce împărăţeşte acum este supraomul, care vine din neant şi sfârşeşte în el. Unde a ajuns lumea guvernată de superman? Iată finalitatea unei astfel de gândiri nebune despre filosofia supraomului! Să privim doar fresca secolului al XX-lea: război planetar, despoţi şi tirani capabili să extermine întreaga populaţie a planetei; gulaguri, deportări, azile pline de psihopaţi şi oligofreni, săli de tortură, închisori traumatizante, terorism, bombă nucleară, arme din ce în ce mai sofisticate pentru distrugere în masă, nihilism, putrefacţie culturală şi spirituală, invidie, ură de rasă, crize de tot felul, inversarea valorilor morale etc.

Nihiliştii vor un Dumnezeu Care să schimbe această frescă macabră şi plină de himere. Dumnezeu este atotputernic şi ar putea schimba toate, dar ar anihila libertatea omului căruia i-a dat pământul ca un paradis, unde să se organizeze singur, în manieră umană. Nu trebuie să spunem că Dumnezeu îngăduie suferinţa. El Însuşi Şi-o asumă în mod voit. Să ne amintim că atunci când Iisus era în Grădina Ghetsimani şi când unul dintre ucenici a scos sabia şi a lovit, tăind urechea unui slujitor al puterii, El i-a zis: „Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Luca 26, 52). Apoi continuă: „Sau ţi se pare că nu pot să rog pe Tatăl Meu şi să-Mi trimită acum mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?” (Matei, 26,53). Dar acestea se fac pentru a se împlini Scriptura: „Bate-voi păstorul şi se vor risipi oile turmei”(Matei 26, 31). Deci, Iisus nu uzează de atotputernicia Sa, „ci Se smereşte pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8). Deci Dumnezeu este atotputernic, dar nu-L forţează pe om să-L iubească, El acceptând să sufere mai departe din cauza neputinţei omului de a răspunde iubirii Lui. În faţa acestei suferinţe pe care Şi-o asumă, Iisus plânge, lăcrimează. El varsă lacrimi pentru suferinţa umană, suferinţă care nu s-a produs din cauza Lui. Nu Dumnezeu este cauza suferinţei, ci răul, care nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Un sfânt aproape contemporan, care a trăit în plină epocă a modernismului steril (sf. Siluan de Athos), contemplând fresca sinistră a umanităţii, ne dă un sfat extraordinar: Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui.

Hristos ştie că după suferinţă vine transfigurarea, căci cel ce răbdă până la sfârşit acela se va mântui, adică va vedea Învierea lui Hristos şi se va face părtaş al acestei Învieri.