În cuvântul de învățătură rostit cu acest prilej, părintele arhimandrit Pimen Costea a subliniat rolul taumaturgic pe care l-a exercitat Mântuitorul Hristos asupra celor ce cu multă credință L-au implorat pentru vindecare și pentru înviere trupească.

În drum spre Capernaum, pentru a o învia pe fiica lui Iair, face un popas și atunci simte că o putere îl părăsește, iar atunci Hristos se adresează Apostolilor în primă fază «Cine este cel care s-a atins de Mine?», și apoi mulțimii care Îl îmbulzea. Din mulțime își face apariția o femeie care de doisprezece ani suferea de scurgerea sângelui și, vindecându-se, îngenunchează în fața Mântuitorului, recunoscându-și presupusa vină. «Nu te teme!», i se spune și de această dată femeii, «Credința ta te-a mântuit!». Între timp, apare un trimis din casa mai marelui sinagogii care îl înștiințează că fiica, spre și pentru care se deplasa, a murit, nemaifiind cazul să se deranjeze. Tatălui, însă, Mântuitorul îi spune să nu se teamă, doar să creadă că se va izbăvi fiica sa. Femeia cu scurgere de sânge, dincolo de imaginea ei, era incapabilă de a mai naște, era imposibilitatea de a genera noi vlăstare din vița lui Iesei, care să ducă mai departe cultul iudaic. Faptul că se atinge pe la spate de haina Mântuitorului ne arată că pe la spate te atingi de cineva doar atunci când nu ai puterea de a te întâlni față în față cu el sau atunci când rămâi în urmă, iar în încercarea de a-l ajunge, pui mâna pe umărul lui, atenționându-l că l-ai ajuns din urmă. Având aceste probleme de sănătate, nu se putea apropia de sinagogă pentru a aduce jertfă lui Dumnezeu. Acest lucru o ținea la distanță și față de ceilalți semeni ai ei. Ea, atingându-se de Mântuitorul Iisus Hristos, a primit îndată vindecarea.

Părintele vicar a explicat și faptul că pentru a trăi și a manifesta credința creștină este nevoie de seriozitate și de implicare duhovnicească.

 Lucrul acesta ne arată că nu toți cei care dau buzna către sfânta biserică, nu toți cei care au aceste mărturii ale credinței lor afișate peste tot, în diferite locuri, în mașină, în casă sau chiar pe trupurile lor ca podoabe, cruciulițe, în loc de cercei, la gât, la mână, la picior; alții își tatuează semnul Sfintei Cruci pe trupul lor. Toate aceste elemente sau simboluri ale credinței nu sunt neapărat mântuitoare, ci sunt pur și simplu forme de manifestare ale credinței proprii, pentru că ceea ce ar trebui să fie cu adevărat important pentru noi este că atunci când te apropii de ceva sfânt sau de ceva ce sfințește să crezi că poți beneficia de harul lui Dumnezeu. Este imaginea societății bulversate de astăzi în care atunci când ajunge la racla sfintelor moaște, atunci când ajung într-o biserică sau când se apropie de Euharistia Sfântă îndrăznesc a se apropia fără a crede că acolo există ceva ce poate transforma sufletul. Că acolo este ceva ce poate să schimbe bunul mers al vieții. Te apropii de Sfânta Împărtășanie și deși spui această rugăciune în mod tainic, «Cred Doamne și mărturisesc că tu ești cu adevărat Hristos fiul lui Dumnezeu celui viu care ai venit în lume pe cel păcătos dintre care cel dintâi sunt eu!», cu toate acestea, fie te îndoiești de credință că înaintea ta se află Hristos Euharistic în Sfântul Potir, fie te îndoiești de  faptul că ai putea fi singurul și cel mai mare păcătos, drept pentru care mândria care te stăpânește te împiedică a crede sau a lucra credința. Sau te apropii de o icoană a Maicii Domnului sau a oricărui sfânt fără a pune multă valoare sau importanță sinceră pentru tine sau te-ai obișnuit doar să faci acest ritual al închinării doar pentru faptul că este ceva ce te îmbie să faci aceasta, dar nu crezi în nimic din ceea ce se întâmplă pe acest tărâm duhovnicesc. Nu te teme în fața morții și fii curajos în fața vieții! Acesta este mesajul pe care îl transmiți lui Hristos. Pe acest adevăr trebuie să îl acceptăm și să îl înțelegem cu toții, cei care suntem muritori, că nimic din ceea ce ni se întâmplă nu este pur și simplu rânduit de hazard, ci este rânduit de Dumnezeu.

Răspunsurile la strană au fost date de către corala „Paraschevi” a catedralei romașcane.

(Pr. Daniel Ionel Marari)