Cu Duminica Sfintei Cruci ne aflăm deja în cea de a treia duminică din Postul Mare. În ceea ce priveşte înşiruirea duminicilor după conţinutul textelor scripturistice, ea trebuie înţeleasă ca făcând parte din programul catehetic al perioadei de început al Bisericii, ca pregătire liturgico-biblică în vederea primirii luminării de către catehumeni. Ele nu sunt prin aceasta mai puţin importante, având în vedere dispariţia acestei instituţii, ci se completează armonios ca semnificaţii cu cele amintite anterior. De aceea se poate observa în înşiruirea lor o ascendenţă a tensiunii duhovniceşti a sufletului care se apropie de Hristos înviat, un continuu urcuş spre Ierusalim, de aici şi înţelesul de scară al postului. Dacă înainte de Duminica Sfintei Cruci Biserica ne îndeamnă la introspecţie, la concentrarea minţii asupra universului personal şi a luptei duhovniceşti, începând cu această duminică atenţia e acordată tainei suferinţei lui Hristos, patimilor şi morţii Sale. Fiecare citire scripturistică în cadrul cultului ne transpune în evenimentul istorisit, astfel încât în noaptea Paştilor, Hristos înviat îi face pe cei prezenţi martori oculari ai unui eveniment ce s-a petrecut într-un timp care nu mai este evaluat din perspectiva succesiunilor evenimentelor istorice, ci unul care este încărcat de prezenţa lui Dumnezeu. Hristos e prezent în fiecare clipă, aşa cum e prezent întreg în fiecare părticică euharistică.

A treia duminică a Postului Mare, închinată Sfintei Cruci e cea de la jumătatea postului, deoarece noi înşine trebuie să ne răstignim acestei lumi pentru a putea împlini porunca lui Hristos (Marcu 8, 34). Crucea Sa e cea care dă sens celorlalte cruci şi are putere mântuitoare, aşa cum cununa Sa de spini dă sens tuturor cununilor sfinţilor mucenici.

Lemnul crucii, pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii

Duminica a treia din Postul Mare evaluează în mod deosebit latura duhovnicească a semnificaţiilor jertfei Mântuitorului şi rezonanţa lor în viaţa nevoitorului. Imnografia închinată Sfintei Cruci în această duminică este predominant doxologică şi anticipează învierea Domnului, mai ales prin Irmoasele Canonului, ce sunt desprinse din slujba de Paşti şi au rolul de a fortifica efortul ascetic şi de a anunţa bucuria pascală ce-l va încununa. Postul Mare este o perioadă a propriei răstigniri faţă de păcatele personale şi urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8,34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea Crucii lui Hristos, singura mântuitoare şi generatoare de sens pentru crucile personale. Ea le eficientizează. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este uşurat de gândul la Crucea aducătoare de viaţă a lui Hristos. Păresimile sunt imaginea istoriei umanităţii în drumul ei spre Eshaton; nevoitorul îşi poartă crucea urmând lui Hristos, Care, răstignit, îmbărbătează efortul nostru şi ne aşteaptă biruitor în zorii dimineţii Învierii, ţinând în mână semnul omorârii morţii. Răstignirea noastră are ca finalitate ridicarea din păcat şi îmbrăţişarea vieţii, iar acesta este motivul pentru care cinstirea crucii este aşezată în mijlocul postului, aşa cum pomul vieţii veşnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă voind să ne anunţe că drumul spre viaţă trece prin cruce. Lemnul crucii, asemenea pomului vieţii, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii. Crucea împarte viaţa ostenitorului în două etape, una a nevoinţelor şi luptelor cu propriile neputinţe, ca o concentrare asupra propriei fiinţe, apoi, prin asumarea crucii, nu ne mai aparţinem, ci suntem ai lui Hristos, încorporaţi pătimirilor şi biruinţei Sale, taina suferinţei lui Hristos devenind imbold şi mângâiere.

Hristos ne aşteaptă biruitor la uşa învierii noastre

Păresimile poartă în ele mesajul pocăinţei şi al răstignirii faţă de lume, fiind o invitaţie la trăirea întru duhul lui Hristos în metatemporalitate, în care contemporaneizarea pătimirii hristice devine un fapt cotidian. Noi suntem în Hristos şi Hristos este în noi; noi suferim alături de El pe Golgota, iar El, locuind în noi, ne uşurează propriile suferinţe. Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar şi asumarea darurilor sale în experienţa pocăinţei personale, este o taină a crucii (mysterium crucis), la care doar cei angajaţi în acest efort au acces. Punctul culminant al acestor trăiri mistice este atins liturgic în Joia Mare, când, la Slava de la Stihoavnă, Hristos îşi duce, în faţa ochilor noştri, ostenit crucea pe Golgota, iar Simon Cirineul sprijină greutatea ei. Este momentul liturgic în care timpul se suspendă şi noi înţelegem că aşa totul capătă sens în viaţa noastră şi nimic altceva nu mai contează decât asumarea crucii. Din intervenţia lui Simon înţelegem că, deşi asumarea greutăţii crucii este personală, ea capătă sens atunci când efortul nostru este impulsionat şi de sacrificiul celui de lângă noi şi când Hristos, Cel ce locuieşte în noi, ne aşteaptă biruitor la uşa învierii noastre. Scopul nevoinţelor se focalizează pe trăirea acelui „astăzi” evanghelic, când timpul se suspendă anticipând veşnicia lui Dumnezeu şi, în imediatul trăirilor interpersonale mistice, Dumnezeu devine viu şi dinamic, iar nu abstract sau intelectualizat. E un timp în care trăim devenirea noastră întru Dumnezeu.

În teologia Părintelui Stăniloae, jertfa răscumpărătoare a arhiereului Hristos e înţeleasă ca având trei direcţii şi fiind îndreptată în primul rând spre Tatăl, apoi spre restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii umane asumate şi în al treilea rând către toţi cei ce cred în El. Prin jertfa Crucii, Hristos împacă firea umană, lipsită de egoism, cu iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu, restabilind comuniunea dintre Dumnezeu şi om. Jertfa crucii Sale desăvârşeşte ideea de jertfă veterotestamentară, reuşind să împlinească ceea ce sângele ţapilor nu reuşise, restaurând fiinţial firea umană asumată. Răstignirea lui Hristos dovedeşte o profundă compătimire faţă de oameni care, pentru a beneficia de roadele acesteia, e necesar să moară ei înşişi faţă de maladia filavtiei, iar acest efort devine posibil doar prin primirea puterii ce izvorăşte din jertfa Mântuitorului. De aceea Sfinţii Părinţi mărturisesc că Hristos este într-o continuă stare de jertfă, pentru ca noi să ne putem împărtăşi necontenit de viaţa cea nouă în El, părăsind înstrăinarea în care ne pot arunca iubirea de sine şi ignoranţa. Prin Cruce, Hristos ne reaşază în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, iar fiinţa noastră e înfăţişată ca jertfă cu bună mireasmă ce ne repune în demnitatea de fii după har ai lui Dumnezeu-Tatăl. Jertfa lui Hristos nu este împlinirea formală a unui act juridic ca satisfacţie substitutivă pentru onoarea jignită a lui Dumnezeu şi nici iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu nu este îndreptată spre o umanitate pasivă, dezinteresată. Filantropia divină se întâlneşte cu aspiraţia omului în a se dărui pe sine lui Dumnezeu. Prin pătimirile lui Hristos, moartea îşi pierde rostul de pedeapsă pentru păcat, iar starea de răstignire întru Hristos devine un mijloc de omorâre a morţii şi de biruire a suferinţei pentru fiecare creştin. Hristos a înlăturat civilizaţia morţii. Deşi nu a înlăturat fenomenul morţii biologice, prin moartea Sa pe cruce Hristos a omorât moartea, acceptând-o din iconomie şi nu evitând-o, unind în mod deplin firea umană cu cea dumnezeiască în Sine şi condiţionând astfel rămânerea în comuniune deplină cu El doar ca rezultat al renunţării totale la sine a omului (Marcu 8,34).

Forma actualizată a supliciului Golgotei

Pe de altă parte, crucea poartă în ea germenii învierii, deoarece în ipostasul Său divin Hristos are unite cele două firi: divină şi umană, iar ipostasul Său divin rămâne în comuniune nedespărţită cu cel al Tatălui, în comuniunea de iubire interpersonală trinitară. Prin cruce, Hristos înlătură bariera dintre moarte şi înviere, stabilind o continuitate în care suntem încorporaţi prin unirea tainică cu El, iar aceasta înseamnă trecerea de la moarte spirituală, specifică omului cel vechi înstrăinat de Dumnezeu, spre viaţa cea nouă în Hristos, printr-o împreună locuire cu El în fiinţa noastră, aşa cum mărturiseşte teologia paulină: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Comuniunea omului cu Dumnezeu se fundamentează pe altarul crucii, de aceea Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ”Dacă Hristos n-ar fi murit pentru noi, noi nu ne-am fi mântuit”. În felul acesta, cuvintele care spun că ”mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”( In 15,13)” prind viaţă şi sens tocmai raportându-se la jertfa crucii lui Hristos, care uneşte şi vindecă-mântuieşte.

Purtarea crucii personale şi ”răstignirea” pentru aproapele sunt forma actualizată a supliciului Golgotei, ca împlinire asumată a urmării Lui, ce ne unesc hristic în taina iubirii jertfelnice care este raţiunea de a fi a omului cel nou restaurat după chipul şi asemănarea Creatorului Său. Murind păcatului şi omului cel vechi, prin renunţarea asumată la formele de stimulare a sinelui egoist, nu facem altceva decât să ne purtăm crucea cotidiană în duhul lui Hristos, parcurgând sinuosul drum de la robia autonomismului individual, la libertatea iubirii împărtăşite. Numai în aceste condiţii crucea vieţii noastre este o jertfă bineplăcută oferită lui Dumnezeu, iar fără speranţa învierii, viaţa umană eşuează în însingurare, în înstrăinare, acolo unde perspectiva morţii este văzută ca neant sau trecere în nefiinţă. Acesta este rezultatul evaluării unilaterale a teologiei patimilor şi morţii lui Dumnezeu care au alimentat concepţii străine de adevăratul duh patristic şi scripturistic, ajungându-se la concluzia filosofică dezolantă a ”morţii lui Dumnezeu” de tip nietzschean şi care conduce la angoasă şi vid existenţial. Întotdeauna Ortodoxia a evaluat patimile crucii din perspectiva învierii lui Hristos, umplând de speranţă şi curaj viaţa mucenicilor, adevăraţii ostaşi ai lui Hristos, a părinţilor neptici şi a altor cuvioşi şi drepţi în lupta lor cu duhul veacului.

Dincolo de disperare, solitudine, angoasă, tristeţe, purtătorii şi adoratorii crucii (crucicolae) simt pe Hristos - Biruitorul morţii şi personificarea speranţei, Care spune că moartea este, pentru prietenii Săi, un somn din care cei adormiţi se vor ridica pentru a se împărtăşi din iubirea veşnică a veşnicului Dumnezeu. Sângele lui Hristos vărsat pe cruce este cel pe care îl primim euharistic şi care exprimă starea de continuă jertfire a Mielului şi prin care devenim consangvini cu Hristos, fraţi întru El şi fii ai Tatălui ceresc. Această băutură mistică ne animă, ne dinamizează şi ne încurajează în asumarea crucii personale, bine ştiind că aşa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom ea este ”medicamentul nemuririi”, ce ne vindecă rana morţii provocată de păcat.

Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm fiinţarea noastră întru libertate, în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. Aşa cum Hristos Şi-a asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul îşi împlineşte libertatea opţiunii tocmai prin asumarea suferinţelor şi chiar a morţii. Reţetele de viaţă moderne vorbesc despre nutriţie echilibrată proteic, despre tehnici de înfrumuseţare corporală şi de menţinere a ei, despre crearea unui spaţiu artificial ambiental care să genereze energii fortificatoare pentru psihicul uman (Feng Shui) în încercarea de abolire a suferinţei, însă, intenţionat sau nu, prin acestea se distrage atenţia creştinului modern de la ceea ce ar trebui să constituie preocuparea fundamentală a sa şi anume raportarea la Dumnezeu. Aceste preocupări moderne sunt fructul unui antropocentrism hedonistic ce vizează fabricarea unui surogat edenic.

Pentru omul modern este de neînţeles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertăţii fiinţei precum şi a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea faţă de ceea ce ar trebui să reprezinte ”omul cel nou” este cronicizată, cu atât leacul care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă euharistia este ”doctoria nemuririi” ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veşnic, crucea este ”leacul şi calea spre sănătatea fiinţei”, aşa cum mărturiseşte N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului şi sunt indiferenţi la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadrul natural al unei existenţe hibride în care sinele şi lumea sunt sinteza nefericită a acestei opţiuni. Astfel, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se în ”omul de tip nou” ce este conştient că nu trebuie să-şi refuze împlinirea nevoilor naturale – ca singură cale ce îi poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinţă şi încordare existenţială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opţiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiaşi crez.

Omul înduhovnicit este imaginea hristificată a Celui după chipul Căruia a fost creat, este mădularul trupului eclesial prin care Dumnezeu lucrează mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte, vindecă şi mângâie pe fraţii Săi mai mici. Omul este conceput în formă hristificată şi trebuie să rămână într-o continuă stare de jertfă, cu mâinile întinse filantropic şi privirea întoarsă spre sinele răstignit, împlinind porunca noii Legi împărtăşite de Hristos apostolilor. Iubirea rămâne singura raţiune de a fi pentru omul contemporan, aşa cum şi pentru cel dintotdeauna, iubirea jertfelnică şi înţelegătoare, ce uneşte şi bucură în duhul lui Hristos pe tot omul care vine în lume. Taina Bisericii este mediul în care sacrificiul de sine are valoare soteriologică, iar crucea îşi revendică calitatea de axă a lumii prin intermediul căreia a fost şi este posibilă întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine şi devenirea omului ca transfigurare a lui.

În loc de concluzie, vă invit să contemplăm un imn care se cântă la vecernia praznicului Înălţării Sfintei Crucii din 14 septembrie a fiecărui an liturgic: ”Lemnul vieţii cu adevărat, cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuire Împăratul veacurilor în mijlocul pământului, înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte casa Învierii. Se bucură îngerii în cer şi se veselesc oamenii pe pământ, ca David strigând şi zicând: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este Cel ce dă lumii mare milă”. (Zece trepte ale Poccăinței. Meditații la perioada Triodului, Arhiepiscop Ioachim Giosanu, Editura Filocalia, 2015)