Cei care au cultura pinacotecilor poate au văzut vreodată o copie sau chiar tabloul original al marelui renascentist Rembrandt, capodopera „Întoarcerea fiului risipitor“. Este reproducerea în culoare a preacunoscutei parabole despre acest fiu care a părăsit casa părintelui său, mânat fiind de orgoliul personal. Întoarcerea s-a produs după „venirea în sine“, ca o conştientizare a îndepărtării, ruperii şi înstrăinării de mediul firesc al vieţuirii sale. Starea dramatică a fiului a provocat întoarcerea şi primirea în braţele protectoare ale lui Dumnezeu.

Lumea, mai ales cea contemporană, îşi găseşte asemănarea în acest tablou, în această sublimă scenă. Astăzi, în mod egoist, umanitatea încearcă, precum babilonienii de odinioară, să-şi construiască viitorul prin ea însăşi, „înălţându-se“ spre un absolut, spre o deificare proprie, fără să mai conteze pe Dumnezeu, Care rămâne, totuşi, răbdător, în faţa uşii şi aşteaptă venirea lumii în sine. A construi fără Dumnezeu înseamnă rătăcire şi îndepărtare de scopul pentru care lumea a fost creată. În acest timp, Dumnezeu milostiv şi plin de iubire aşteaptă, aşteaptă mereu.

Din Evanghelie aflăm că fiul a revenit la tată renunţând la orgoliul propriu. Bineînţeles că îi era ruşine să se întoarcă ca un cerşetor, de vreme ce plecase ca un bogătaş, dar s-a întors, s-a pocăit şi a fost reintegrat în iubirea lui Dumnezeu. De-ar face toată lumea la fel, s-ar instala viaţa edenică încă de pe pământ şi Dumnezeu ar fi totul întru toate şi toate ar fiinţa prin El, într-o continuă comunicare şi primire a energiilor necreate ale iubirii dumnezeieşti.

Să luăm aminte la fiul risipitor şi vom înţelege care este adevăratul sens al parcursului terestru al fiecăruia dintre noi!

Într-un eseu mai amplu, publicat în volumul „Creştinismul abia începe”, vorbind despre om ca „peregrin între pământ şi cer”, făceam analogia dintre parabola fiului risipitor şi logica de funcţionare a GPS-ului.

Mai întâi să spunem pe scurt ce este GPS-ul. Pentru omul modern, care doreşte să circule dintr-un loc în altul, pentru agrement sau din interese profesionale, tehnica actuală a metamorfozat mijloacele clasice de orientare în spaţiu într-un produs care are capacitatea de a-l asista pe călător prin intermediul unei voci permanent conectate la un satelit, în orice moment al itinerariului său. Cine acceptă acest aparat, trebuie mai întâi să-i cunoască funcţiile tehnice. Nu presupun că toţi cititorii acestui eseu atipic ştiu cum funcţionează un GPS (Global Positioning System – Sistemul de poziţionare pe glob). Acesta este un aparat care vă poate ghida pe drumul pe care l-aţi ales să vă ducă la o destinaţie anume. Aparatul nu face nimic dacă nu-l branşaţi mai întâi la o sursă de energie. Dacă l-aţi conectat, aparatul vă pune nişte întrebari de tipul: „Unde mergeţi?“, „Care este ultima voastră destinaţie?“ „Precizaţi localitatea, strada, numărul“ etc. Atâta vreme cât nu-l branşaţi la o sursă de energie, aparatul nu serveşte la nimic. După ce l-aţi branşat, aparatul indică doar locul unde se află, evitând să dea vreo indicaţie. Doar după ce aţi înscris un punct de destinaţie, GPS-ul efectuează rapid un calcul şi începe a da elementele necesare deplasării către destinaţia aleasă. Dacă din neatenţie n-aţi urmărit indicaţiile aparatului, deplasându-vă în direcţia aleasă iniţial, atunci aparatul începe să vă sesizeze: „Efectuaţi o manevră de întoarcere“. Dacă nu-i urmaţi sfatul, atunci aparatul nu mai zice nimic până ce nu face un nou calcul pentru a găsi în baza de date o nouă configuraţie a traseului şi a vă repune pe drumul cel bun. Dacă ignoraţi din nou sfaturile GPS-ului, atunci rămâne să rătăciţi după propria voinţă. (…)

Pentru a întări cu un exemplu această învăţătură insolită, îmi amintesc din nou de fiul cel risipitor. Reflectaţi un pic asupra acestei parabole prin logica GPS-ului! Veţi descoperi câteva lucruri interesante: Fiul risipitor, după venirea în sine, doreşte să se aşeze pe un drum: „vreau să plec...“; fixează punctul terminus: „mă voi duce la Tatăl Meu“; regăseşte drumul de întoarcere - nu acelaşi pe care plecase iniţial; ajunge la destinaţie, unde tatăl nu corespunde cu imaginea celui pe care şi-l închipuia. La revenire găseşte un Tată iubitor, care nu-l judecă şi nici nu-i cere justificarea timpului pierdut.

Având ca model aceste coordonate biblice, putem să ne trasăm un itinerariu al propriei deveniri spirituale eşalonat în câteva etape.

Prima etapă este revenirea în fire (în sine), ca o conştientizare a stării reale, din punct de vedere moral, a omului şi repunerea pe drumul întoarcerii. Nimeni nu o poate face în locul tău, decizia regăsirii drumului către Tatăl îţi aparţine. Nu-i posibil să te angajezi în viaţa spirituală dând procură cuiva.

Etapa a doua presupune cunoaşterea precisă a destinaţiei şi deci afişarea pe ecranul conştiinţei a punctului terminus al drumului.

Etapa a treia constă în asumarea plecării şi a posibilelor obstacole din drumul ales. Dacă pe cale întâlnim greutăţi, nu trebuie să deznădăjduim, există indicatoare şi ghizi care ne arată un nou traseu.

Etapa a patra va însemna descoperirea ineditului. Dumnezeu nu este aşa cum ni-L imaginăm noi. El este dincolo de orice aşteptare a noastră, dincolo de orice concept uman, dincolo de orice logică. El este iubire!

Acest drum al întoarcerii este în acelaşi timp un drum al regăsirii structurii ontologice a fiinţei noastre restaurate în Hristos Domnul, Care este nu doar calea ce duce la Tatăl, ci şi Cel care merge împreună cu noi pe cale şi care ne ajută să-L găsim pe Tatăl. E un drum care duce la regăsirea comuniunii paradiziace, când Adam auzea paşii lui Dumnezeu Care se plimba în răcoarea serii. Am putea spune că această căutare intermitentă a originilor este o parte componentă a structurii noastre, a omului călător, homo viator, într-o creaţie ce îmbracă taina prezenţei lui Dumnezeu. De aceea tema pelerinajului este de fapt imaginea căutării lui Dumnezeu ascuns în roadele lucrării Sale – sfinţii –, dar şi icoana ce preînchipuie întâlnirea eshatologică cu Dumnezeu. De aceea pelerinul este cel ce se sfinţeşte în experienţa căutării sale, pentru că drumul pe care îl parcurge este mai întâi prin sine şi justifică în acelaşi timp cuvântul: „nu M-ai fi căutat de nu M-ai fi găsit“.