Cu o zi mai înainte vorbise în sinagoga din Capernaum și vindecase pe cei posedați de duhuri rele sau bolnavi de felurite afecțiuni, între care și pe soacra lui Simon, care era bolnavă de friguri și care locuia în casa acestuia (Lc. 4, 38-39). A doua zi anunță că va merge să binevestească Împărăția lui Dumnezeu și altor cetăți și de aceea Îl întâlnim mergând de-a lungul malului Lacului Ghenizaret, înconjurat de mulțimea însetată de cuvântul Său, așa cum relatează evanghelistul Luca (Lc. 4, 32). Nu se istorisește în evangheliile sinoptice (Mt. 8,14-15; Mc. 1, 29-31) despre ce le-a vorbit, ci este precizat doar îndemnul de a merge cu corăbiile la loc adânc pentru a prinde pește, spre nedumerirea pescarilor care știau dintotdeauna rostul acestui meșteșug și care erau convinși că o nouă încercare de a întinde plasele la acea oră din zi, după ce toată noaptea se osteniseră fără vreun rezultat, ar fi fost un eșec total și o pierdere de vreme. 

Corabia lui Simon, amvonul pescarilor

Totodată, vedem că, acum, nu vorbește oamenilor din mijlocul lor, ci alege să cuvânteze din corabia lui Simon. Le-a vorbit cred despre greutățile vieții de pescar, despre pericolul navigării pe mare, despre nesiguranța câștigării traiului zilnic pentru un pescar care poate încheia o zi de muncă fără a avea ce pune pe masă familiei, despre faptul că un astfel de om are nevoie să spere în ajutorul pe care doar Cel ce a făcut marea și toate cele ce sunt în ea, îl poate da. Poate că după un astfel de cuvânt îi îndeamnă să pescuiască din nou, să arunce plasele cu credința că vor și prinde ceva, căci Cel ce i-a trimis poate și din pietre să ridice pe fiii lui Israel, iar cu doi pești poate sătura 5000 de oameni.

Desigur că motivele pentru care Învățătorul alege să predice din corabie și nu din mijlocul mulțimii sunt justificate.

Acum Hristos își alegea apostolii care, pentru a predica Evanghelia, aveau nevoie de convingerea că El este Fiul lui Dumnezeu. Vindecarea soacrei lui Simon nu schimbase inima pescarului, însă pescuirea mulțimii de pește la miezul zilei și într-o cantitate atât de mare nu numai că l-a uimit, ci chiar l-a înfricoșat. Cu siguranță nu mai văzuse așa ceva niciodată, iar această experiență l-a făcut să înțeleagă natura Celui aflat în corabia sa. Hristos a urcat în corabia celor care se osteniseră în zadar, vrând să arate că El va fi întotdeauna acolo unde sunt neputințe, lipsuri și încercări pentru a împlini cele nedesăvârșite. Iar după ce a predicat a confirmat prin minuni natura și adevărul celor spuse, că fără Dumnezeu nimeni nu poate face nimic. Totodată, prezența Sa în corabie în postura de Învățător a devenit icoana profetică a Bisericii luptătoare, aflată în permanentă luptă cu valurile tumultoase ale lumii mereu ostile lucrării mântuitoare, dar permanent ocrotite de Hristos – Cârmaciul celor ce sunt pe mare departe.

Numai cu Dumnezeu imposibilul devine realizabil

„Ieșiți în larg și aruncați plasele ca să prindeți pește!” (Lc. 5,4). Simon pescarul gândește că această poruncă este absurdă, dar aflat încă sub impresia cuvântului predicii Mântuitorului, a mânat la adânc corabia. Rezultatul a fost impresionant, astfel încât în acel moment, în inima lui Petru s-a petrecut un cutremur, o descoperire. A conștientizat că nu efortul omului sau logica elementară și priceperea, ci intervenția lui Dumnezeu și conlucrarea cu harul pot face imposibilul realizabil.

Obosit de efortul depus pentru a aduna mulțimea de pești, Simon se aruncă la picioarele lui Iisus zicând: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8). O expresie care concentrează în ea toată admirația și neputința pescarului. E o mărturie a micimii și neînsemnatei sale ființe, care se vede martoră la făptuirea acestei minuni de către Dumnezeu, Care se afla în corabia sa și Care tocmai pătrunsese în inima lui. Simțind prezența lui Dumnezeu în ființa sa, Petru și ceilalți înțeleg în acea clipă că se află în fața transcendenței Domnului și sunt bulversați și copleșiți de preaplinul bunătății Lui. Sunt debusolați din cauza păcatelor lor, din cauza diferenței uriașe care există între taina lui Dumnezeu și taina omului. Toată știința și experiența acumulate de-o viață ca pescar, tot edificiul convingerilor și certitudinilor sale fuseseră răsturnate de cuvintele și puterea dumnezeiască a acestui Învățător. Cuvintele lui Petru arată tulburarea lăuntrică și adâncul de smerenie și umilință pe care îl simte omul care se apropie de Dumnezeu. A simțit că Cel ce făcuse minunea era Dumnezeu, iar el, Petru, nu era pregătit să se apropie de Dumnezeu așa cum Moise sau Ilie au reușit să fie. Nu a înțeles atunci Petru că pentru a te întâlni cu Dumnezeu nu trebuie neapărat să urci muntele propriei nedesăvârșiri, ci Îl poți vedea mai ales umilindu-te, pentru că El coboară chenotic în inima curățită și smerită a omului pentru a-l umple de bunătatea și darurile Sale. Nu doar angajându-te la efort ascetic, cât mai ales recunoscându-ți neputința și umilindu-te/pocăindu-te Îl poți simți pe Dumnezeu.

Petru a rămas de altfel în aceeași stare sufletească până la sfârșitul activității mesianice, într-o atitudine de admirație, iar ceea ce confirmă aceasta sunt cuvintele pe care le adresează lui Hristos atunci când El îi cere să-L lase să-i spele picioarele, înainte de Cina cea de Taină: „Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele?....Nu-mi vei spăla picioarele în veac” (Ioan 13, 6-8). Petru deschide de altfel seria celor care cu umilință s-au considerat nevrednici pentru a-L putea încăpea în casa și inima lor pe Dumnezeu, dar care au simțit din plin binecuvântarea prezenței Sale. Să ne amintim de Sfântul Ioan Botezătorul care se considera nevrednic să-I ducă încălțămintea Mielului lui Dumnezeu (Matei 3,11), de sutașul care mijlocește vindecarea slugii sale „Doamne nu sunt vrednic să intri sub acoperișul casei mele” (Matei 8,8), de vameșul care umilindu-se nu cuteza nici privirea să o ridice în templu (Luca 18, 13), de fiul risipitor care cerea să nu mai fie numit fiu al tatălui său (Ioan 15,19) sau de femeia cananeancă ce se umilește recunoscând pe Stăpânul său (Matei 15,27). Exemple care arată că omul se umple de prezența lui Dumnezeu cu atât mai mult cu cât se golește de sinele egoist printr-o atitudine de smerită cugetare și smerită viețuire. Așa și apostolii, Petru, Ioan și Iacov la malul mării, după ce au fost martori la minune, au lăsat îndată corăbiile pline de pește și oportunitatea unui câștig imediat și au urmat Celui care le umpluse ființa de prezența dumnezeirii Sale (Luca 5, 11). Vederea Sa și prezența Sa erau singura realitate de care aveau nevoie pentru întreaga viață.

Convertire și devenire

Răscolit în profunzimile sufletului său, Petru e cuprins de frică. Însă, Hristos, în această clipă, nu îl lasă pradă sentimentelor, ci îi încredințează misiunea apostolatului: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni” (Luca 5, 10) Această minune săvârșită și pentru cei care vor deveni apostoli ai Săi voia să încredințeze pe Petru că atunci când va fi pescar de oameni și nu va reuși să prindă în mreaja cuvântului pe oameni, sau va preaslăvi Hristos înaintea prigonitorilor, Dumnezeu îi va da putere și cuvânt ca să mărturisească Evanghelia Împărăției, continuând să facă minuni așa cum a făcut la malul mării Galileii. Experiența de la malul mării este pentru Petru locul unor trăiri profunde, puternice și tumultoase. Așa cum se știe, de același Hristos pe care nu putea să-L primească din cauza vieții sale nevrednice s-a lepădat în noaptea prinderii și judecării Sale deși se angajase să-L apere cu prețul vieții, iar eșecul lepădării l-a făcut să plângă cu amar. Își câștigase cu greu numele de chefa mărturisind dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu Celui viu, dar frica de moarte l-a făcut să se lepede de El. Lacrimile pocăinței sale însă, tot la malul mării Galileii, după ce Hristos biruise boldul morții, l-au convins pe Învățător să-l cheme din nou la apostolat, fiind reintegrat și așezat să păstorească mielușeii Împărăției printr-o întreită interogație: „Petre, Mă iubești tu pe Mine?” (Ioan 21, 15-17). Nu mai era chemat să fie pescar, ci păstor, căci acum, la finalul misiunii hristice, apostolii se încredințaseră de adevărul învierii, primiseră demnitate de apostoli și deveniseră o unitate ce aștepta insuflarea Duhului pentru a vesti Evanghelia tuturor neamurilor pământului. Deveniseră păstori trimiși în căutarea oilor pierdute ale unei umanități risipite în văile plângerii.

„Nu vă temeți!”

Este necesar să trăim această experiență care ne face să conștientizăm diferența dintre ceea ce suntem noi și taina lui Dumnezeu. Noi suntem mici, umili și săraci, în timp ce transcendența lui Dumnezeu guvernează totul. El pune întreaga Sa bunăvoință când se apleacă asupra noastră și ne dăruiește totul, dar rămâne, în același timp, mai presus decât cerurile. El este imuabil, inefabil, nenumit, infinit și omniprezent. De aceea taina trebuie să vorbească prin ea însăși. Și în întâlnirea cu această adâncă taină, ne plasăm în același timp în apropiere, cât și la distanță de Dumnezeu. Este suficient un cuvânt al Domnului, ca să ne aflăm brusc într-o legătură strânsă cu El. Să ne amintim de Isaia care spune, aproape ca Petru: „Sunt om cu buze spurcate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Şi pe Domnul Savaot L-am văzut cu ochii mei!" (Isaia 6, 5) Atunci un serafim s-a apropiat de buzele sale cu un cărbune fierbinte „pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic” și l-a apropiat de gura lui şi a zis: „Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi”. (cf. Isaia 6, 6-7) E aceeași deschidere a spiritului care îl face pe Petru să izbucnească, așa cum ar trebui să o facem noi toți cei care ne știm păcătuind, ne știm păcătoși. Dar puterea lui Dumnezeu se arată chiar în inima păcatelor noastre, de vreme ce Hristos ne spune, ca odinioară lui Petru: „Apropie-te, nu te teme!”. Această sintagmă revine frecvent când Iisus întâlnește oameni: „Nu vă temeți!”, „Aveți credință!”, „Eu sunt cu voi”. Acesta este cuvântul duminicii de astăzi: „Nu vă temeți!”, căci Domnul este cu noi, chiar și în ciuda așteptărilor noastre.

De aceea, dacă avem încredere și dacă am avea credință, nădejde și dragoste, în ciuda lipsurilor și păcatelor noastre, Dumnezeu este cu noi, în noi, dar ne și transcende. Putem da mărturie umplând „năvoadele” acțiunilor noastre, pentru a le oferi Celui care ni le-a dăruit nouă.

Un alt cuvânt al lui Iisus spune că cel care este îndrăzneț poate câștiga Împărăția lui Dumnezeu. Este adevărat, în măsura în care mărturisim prin viața și cuvintele noastre taina lui Dumnezeu, care transcende lumea. În măsura în care conștiința prezenței lui Dumnezeu există încă în lume.

Să ne rugăm Domnului să ne ajute să devenim martori și mărturisitori fără teamă ai lui Hristos, în această lume blazată, care a fost deturnată de la recunoașterea Adevărului lui Dumnezeu. Amin