Domnul Constantin Popa, tatăl părintelui arhidiacon Gheorghe-Cristian Popa, consilier patriarhal, directorul Televiziunii TRINITAS TV a Patriarhiei Române, a trecut la cele veșnice marți, 8 septembrie, de sărbătoarea Nașterii Maicii Domnului. Slujba Înmormântării a fost săvârșită vineri, 11 septembrie, de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop‑vicar patriarhal, în Biserica „Izvorul Tămăduirii” din satul Prăjești, comuna Măgirești, Protopopiatul Moinești.
Din sobor au făcut parte părinții consilieri patriarhali Ștefan Sfarghie, directorul Publicațiilor Lumina, Teodor Gradinaciuc, directorul Radio TRINITAS, părintele Adrian Agachi, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, Nicolae Iftimiu, directorul Agenției de știri BASILICA, părintele George Adrian Aniculoaie, redactor‑șef - Film documentar TRINITAS TV, părintele protopop de Moinești, Costel Mareș, și numeroși preoți și diaconi.
La finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul a citit mesajul de condoleanțe transmis de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române:
„Am aflat cu profundă întristare vestea trecerii din această viață a robului lui Dumnezeu Constantin Popa, mirean credincios al Bisericii Ortodoxe, soț și părinte iubitor, om bun și blând, care, prin felul său de a fi, prin munca sa și prin dragostea dăruită familiei și celor din jur, lasă în urmă o amintire luminoasă...
Mântuitorul ne spune: „Eu sunt Învierea și Viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11, 25). De aceea, pentru creștin, moartea nu este trecere în neființă, nici sfârșit absolut al persoanei, ci despărțirea vremelnică a sufletului de trup și trecerea spre întâlnirea cu Dumnezeu, în așteptarea Învierii celei de obște.
Domnul Constantin Popa s-a născut la 25 noiembrie 1952, în satul Prăjești, comuna Măgirești, județul Bacău, din părinții Emil și Ana Popa, provenind dintr-un neam cu rădăcini adânci în vechea comunitate a răzeșilor găzari, familie în care credința ortodoxă și legătura cu Biserica s-au transmis din generație în generație.
Din acest neam s-au ridicat mai mulți slujitori ai Sfântului Altar, între care și Episcopul Ioachim Mareș al Hușilor (1927-2009), iar însăși tradiția familiei a păstrat peste timp o legătură apropiată cu slujirea preoțească. Această moștenire avea să rodească și în propria sa familie, doi dintre cei trei fii ai săi primind Taina slujirii preoţeşti, astfel încât firul credinței primit de la înaintași continuă, într-un chip firesc și binecuvântat, în generațiile următoare...
Dincolo de lucrările pe care le-a avut în grijă, cei care l-au cunoscut își amintesc mai ales felul său de a lucra cu oamenii. Știa să-i unească, să-i îndrume și să-i încurajeze, preocupându-se nu numai ca celor aflați în responsabilitatea lui să nu le lipsească cele necesare, ci și ca ei să crească, să capete încredere și să dorească mai mult de la propria lor viață. Astfel, lucrarea sa de constructor a căpătat și un înțeles simbolic de ziditor: a știut să construiască poduri între locuri și a înțeles să creeze punți între oameni...
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă ca, atunci când îi conducem pe cei dragi spre mormânt, să nu ne întristăm asemenea celor care nu au nădejde (cf. 1 Tesaloniceni 4, 13-14). Apostolul nu ne cere să nu plângem, pentru că lacrimile izvorâte din iubire sunt firești și omenești; ne îndeamnă însă ca durerea noastră să nu devină deznădejde. Creștinul plânge despărțirea, dar crede în reîntâlnire; simte golul lăsat de cel plecat, dar se roagă; privește mormântul, dar așteaptă Învierea. De aceea, pomenirea celor adormiți este o lucrare a iubirii care continuă dincolo de hotarul morții.
În aceste momente de durere și despărțire vremelnică, până la Învierea de obşte, adresăm doamnei Lenuța Popa, celor trei fii – preotul Constantin, arhidiaconul Gheorghe-Cristian și domnul Ioan-Dorin –, nepoților, rudelor, prietenilor și tuturor celor care l-au cunoscut și l-au prețuit pe Constantin Popa un gând părintesc de mângâiere, compasiune și întărire sufletească. Durerea pierderii unei persoane atât de apropiate nu poate fi înlăturată prin cuvinte, însă ea poate fi luminată şi diminuată prin credință, rugăciune și recunoștință. Iubirea adevărată nu încetează odată cu moartea, ci se transformă în rugăciune și în pomenire.
Ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morți, Biruitorul morții și Domnul vieții, să ierte toate greșelile cele cu voie și cele fără de voie ale robului Său Constantin, să odihnească sufletul său împreună cu drepții, în lumina, pacea și iubirea Preasfintei Treimi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit, iar familiei îndoliate și tuturor celor care îl plâng să le dăruiască mângâiere, pace, putere sufletească și nădejdea binecuvântată a revederii în lumina Învierii celei de obște.” Veșnica lui pomenire din neam în neam!
