În pericopa evanghelică de astăzi Îl vedem încă o dată pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, prezent în fața suferinței lumii. Domnul și Mântuitorul nostru, aflat în Capernaum, redă astăzi vederea celor doi orbi, despre care ne relatează Evanghelistul Matei, și capacitatea de a vorbi, unui mut posedat de diavol.
Cei doi orbi, deși nu-L puteau vedea pe Hristos, au auzit că unul dintre ai lor face mari minuni, așa că au hotărât să plece în căutarea Lui, pentru a-L întâlni și a-și încerca astfel ultima șansă. Poate că au rugat pe cineva să îi ducă la El, când au auzit că Marele-Taumaturg trece prin părțile lor. Și iată că mulțimea, care Îl însoțea mereu pe Iisus, se face auzită. Orbii încep să strige: „Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David!” (Matei, 9, 27). Când Iisus intră în casă, orbii se apropie de El și Iisus le spune: „Credeți că pot să fac Eu aceasta? Credeți că vă pot Eu dărui vederea?” Iar ei răspund cu promptitudine: „Da, Doamne!” (Matei 9,28). După aceată mărturisire publică, El le atinge ochii și spune: „După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor” (Matei 9, 29-30). Însă, ceea ce urmează ne atrage în mod deosebit atenția. Evanghelia precizează în continuare că, după ce le-a deschis ochii, Hristos le poruncește cu asprime: „Vedeţi, nimeni să nu ştie” (Matei 9, 30). Porunca Mântuitorului, deși dată cu severitate, pare a fi inutilă, căci orbii n-au respectat-o, ci, îndată ce au ieșit de acolo, au vorbit despre El tuturor. Evanghelia nu ne pomenește despre consecințele neascultării orbilor vindecați și nici evanghelistul nu îi condamnă. Cei doi se transformă pe loc în mesageri și mărturisitori ai lui Hristos, ignorând o poruncă ce pare lipsită de importanță prin comparație cu minunea trăită.
În aceeași zi, însă, Hristos a mai înfăptuit o minune, redând darul vorbirii unui posedat mut, ceea ce a uimit mulțimea, care a exclamat: „Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel” (Matei 9,33).
Din toate acestea putem înțelege cu exactitate cum prin aceste minuni Iisus S-a arătat pe Sine Adevăratul Dumnezeu, care, prin kenoză, vine, la plinirea vremii, spre a salva umanitatea din căderea și dificultățile spirituale și materiale în care se află.
Așadar, cu evanghelia de astăzi, noi înșine am asistat la înfăptuirea unei minuni, chiar dacă la noi vestea aceasta a ajuns prin intermediul Scripturilor, prin mărturia evangheliștilor. Întrebarea care se pune este dacă omul contemporan mai este dispus să creadă în minuni ca cea relatată în pericopa evanghelică de la Matei. Chiar dacă suntem aici, în biserică, între cei ce cred în Dumnezeu, în ceea ce privește minunile suntem subiectivi sau, unii, chiar puțin sceptici. Și poate e firesc să fim așa, dar, dacă e să facem o mică analiză, pentru a putea accepta ceea ce ni se istorisește de către Evanghelistul Matei că s-a întâmplat, este necesar să avem credință. După cum am văzut, Mântuitorul Însuși, înainte de a-i vindeca, i-a întrebat pe orbi: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?” (Matei 9, 28) Și abia după ce ei i-au răspuns Lui: „Da, Doamne!”, s-a atins de ochii lor, iar miracolul s-a întâmplat „după credința lor”.
În ceea ce ne privește, însă, să vedem cum stau lucrurile! După cum știm, avem cinci organe de simț, care ne ajută să percepem ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Dar știm, spre exemplu, că există atâtea fenomene în natură care nu pot fi văzute cu ochiul liber, pentru percepția cărora avem nevoie de diverse instrumente, cum sunt lunetele sau microscoapele, or chiar radarul – acest instrument care desfidă distanțele și întunericul cel mai adânc. De asemenea, există oameni care au capacități paranormale, care susțin că pot detecta maladii sau găsi obiecte pierdute și citi gândurile. Însă toate acestea nu sunt nimic în comparație cu veșnicia. Pentru a ne ghida fără niciun risc în acest infinit, trebuie să avem și noi „un radar” în ființa noastră. Acest „radar” poate fi numit „spiritul credinței”.
De exemplu, în copilărie acceptăm cu mai multă ușurință ideile noi, chiar și cele în legătură cu Dumnezeu, cu religia. Copiii se remarcă prin fervoarea lor. Cu timpul, cu vârsta, acest entuziasm scade și ne întrebăm: care este motivul acestei răceli? Îndoiala, poate?! Ceea ce este sigur este că, odată cu trecerea anilor, constatăm că ne lăsăm pradă unei nepăsări și considerăm că Hristos nu mai e pentru noi, El, Cel care este o ființă superioară, divină, unică. În copilărie totul părea simplu. Cu înaintarea în vârstă, avem nevoie de argumente, de dovezi, de semne și minuni. Semnele sunt numeroase, minunile de asemenea. Trebuie doar ca noi să fim în stare să le recunoaștem ca atare. Cu siguranță, vindecările miraculoase sunt rare, dar sunt multe alte mari minuni care se petrec în suflete și inimi: suflete oarbe care, într-o clipă, primesc harul lui Dumnezeu și încep să vadă; oameni care nu vor să audă nimic și care ajung să asculte și să urmeze Cuvântul Domnului; corăbii ale Duhului, care înțeleg mesajul Său și îl poartă prin viață; leproși, în descompunere prin conduita lor coruptă, care se curăță și trăiesc creștinește. Iată minunile lumii contemporane! Se petrec în fața noastră, a tuturor. Trebuie doar să ni le însușim, în spiritul credinței. Acesta este instrumentul miraculos, care ne permite să vedem, dincolo de aparențe, puterea lui Dumnezeu, lumina lui Dumnezeu făcut Om, puterea binefăcătoare a lui Hristos. Fericiți cei care nu rămân împietriți în fața acestor semne!
În orice domeniu se petrec miracole, dar trebuie să le surprindem în logica lor internă, fără să le punem în opoziție cu raționamentele logice comune, obișnuite. Întreaga creație este o minune, pentru care niciun savant nu a reușit să ofere o explicație în întregime satisfăcătoare. Există un „etern Geometru” – cum spune Voltaire, făcând trimitere la Platon – care a creat și dirijează totul.
Așadar, iubiți credincioși, plecând de la adevărul relatat în aceste cinci scurte versete ale pericopei citite la Sfânta Liturghie de astăzi, trebuie să ne întărim credința în realitatea minunilor înfăptuite de Dumnezeu și să conștientizăm că este posibil ca și astăzi să avem parte de miracole, cu condiția ca noi înșine să putem răspunde întrebării Mântuitorului: „Credeţi că pot să fac Eu aceasta?”, cu vorbele celor doi orbi: „Da, Doamne, vino în ajutorul meu!”.
Este evident că fiecare minune se împlinește printr-o colaborare între Dumnezeu și om, sau între Dumnezeu și Univers. Dar condiția primordială pentru împlinirea unei minuni este credința omului, căci el este cununa creației care are conștiință de sine și, în consecință, este conștient de prezența Creatorului în viața sa. De aceea Goethe numește minunea „copilul mult-iubit al credinței”. Fiecare zi din șirul celor pe care Dumnezeu ni le-a dăruit este o minune care ne vorbește despre atotputernicia Sa, despre miracolul vieții la care suntem martori, despre iubirea nemărginită a Creatorului pentru fiecare fărâmă de existență din jurul nostru. Doar credința mărturisitoare și înțelegerea profundă a realității înconjurătoare, ca dar al lui Dumnezeu, pot să ne vindece de orbirea inimii și de muțenia minții, așezându-ne în dialog de iubire cu Cel ce are puterea de a restaura ființa noastră. Doar astfel vederea noastră va fi binecuvântată de prezența îmbrăcată în lumină a lui Dumnezeu, iar cuvintele noastre vor mărturisi cât bine ne-a făcut nouă Domnul.
*Cuvânt la Duminica a 7-a după Rusalii, Matei 9, 27-35, Duminica vindecării a doi orbi și a unui mut din Capernaum
