Bartimeu

22 Ianuarie 2021

Aproape trei ani se scurse-n clepsidră de când Hristos cobora

Sub chipul străinului, care-ngrijise un om bătut ce murea.

Acum urca drumul spre Sfânta Cetate și când, din burgadă ieșind,

Din centrul mulțimii puțin agitate, o voce s-aude zicând:

 

„Iisuse Hristoase, fiul lui David, ai milă și-mi vezi neputința,

Chiar dacă lumea îmi surpă nădejdea, tu vino, văzându-mi credința!”

Nu mai era omul în ghearele morții, probabil din neamul iudeu,

Ci strigătul aprig de disperare a unui orb, numit Bartimeu.

 

Orbul acesta, nu vedea fizic, căci organul vederii lipsea,

În mijlocul lumii, pe Logosul veșnic, cu ochii lăuntrici vedea.

După ce orbul primește vederea, urmează pe Cel întrupat,

Ducând desaga murdară a lumii căzute din har în păcat.

 

Organul vederii, în trupul teluric, e ochiul de gând, achimit.

Acesta transcende vederea umană, simțind pe Iisus preaslăvit.

Lumescul dispare, credința aprinde focul pnevmatic din noi,

Iubirea divină sporește nădejdea intrării în viața de-apoi.

 

Ochiul lăuntric străpunge misterul, prezență divină având,

Privește pe îngeri, din facla pascală, lumini din lumini aprinzând.

O, Doamne sfinte, intră-mi în templu, unde praful cu anii s-a pus,

Aprinde lumina să-mi curăț păcatul, să pot primi pe Iisus.

 

*meditație lirică la Duminica a 31-a după Rusalii, Vindecarea orbului din Ierihon