Pilda aceasta, în care Dumnezeu aseamănă Împărăţia Sa cu un ospăţ mare, cu o nuntă la care suntem chemaţi cu toţii, trebuie să nască în noi întrebarea referitoare la criteriile după care suntem sau nu primiţi la nunta fiului de împărat, adică la fericirea veşnică alături de Cel care mai întâi a murit, pentru ca fraţii Săi, de acelaşi chip cu El, să poată deveni invitaţii Săi.

Invitați la un festin ceresc

         Din începutul existenței noastre pe acest pământ, prin chipul Său așezat în noi, Dumnezeu şi-a creat potenţiali parteneri de dialog, care devin prieteni și casnici ai Lui pentru veșnicie. Scopul pentru care a creat aceşti parteneri sau invitaţi este acela prin care ei trebuie să se raporteze permanent la un criteriu absolut şi obiectiv, adică la Dumnezeu, Împăratul şi organizatorul nunţii. Astfel, cei care nu se raportează constant în viaţa lor la forul suprem obiectiv care este Dumnezeu, se poziţionează, direct sau prin indiferenţă, în tabăra opusă prezenţei Lui în lume.

         După Părintele Dumitru Stăniloae, lumea materială, creată de Dumnezeu prin cuvânt, este un fel de dialog al Lui cu umanitatea și trebuie văzută ca o taină aparte a veșnicului Atotțiitor oferită omului întru desăvârşirea sa. Prin darul făcut nouă oamenilor se creează starea de comuniune între noi şi Dumnezeu, relaţia de iubire între părinte şi fiu.

         Ce dar incredibil! Dorinţa lui Dumnezeu de a fi invitaţii Săi este de fapt dorinţa de a deveni fii ai Săi. Această dorinţă a Lui Dumnezeu este de fapt un dar făcut omului. Împăratul ne oferă în dar dorinţa Sa.

Dumnezeu ne face părtaşi la îndumnezeirea întregii Sale creații şi ne pune lumea la dispoziţie pentru a o transfigura, nu pentru a o desfigura. Acesta este motivul pentru care în final, invită la nunta Fiului Său pe toţi cei înzestraţi cu libertatea de a răspunde sau nu chemării.

Calea de mijloc, între dreptate și iubire

Trebuie să înţelegem într-un mod corect mesajul acestei pilde, precum şi unele detalii din care observăm că Dumnezeu pare că a chemat mai întâi la nuntă o anumită categorie umană, adică pe preferaţii sau aleşii Săi, (predefiniţi, ca să nu spunem predestinați); iar după refuzul acestora, invitaţia se amplifică incluzând pe absolut oricine.

Ca să dobândim cheia de înţelegere a acestei supoziţii, trebuie să pornim de la o realitatea simplă, dar profundă, şi anume de la faptul că Dumnezeu nu separă niciodată dreptatea de iubire. Altfel nu putem percepe pedepsirea aspră a celor care au refuzat invitaţia iniţială. Dacă Dumnezeu ar aplica numai principiul iubirii, lumea s-ar transforma în haos, iar oamenii ar înnebuni cu toţii ghidându-se după dictonul absurd şi vulgar: Păcătuieşte cât mai mult ca să aibă Dumnezeu ce ierta!

Pe de altă parte, dacă Dumnezeu ar fi numai drept, ar deveni un judecător impasibil şi implacabil, care-ar tăia capetele păcătoşilor, adică pe ale tuturor oamenilor, pentru că „cine este curat de păcat? Nimeni, chiar dacă viaţa lui pe pământ ar fi numai o zi.”[1]  Deci cercul dreptăţii şi al iubirii se închide perfect.

Dumnezeu nu constrânge, ci invită

         Pornind de la înţelegerea acestui aspect, putem face o scurtă interpretare a pildei.

Fiind vorba despre o nuntă a unui fiu de împărat și nu despre o nuntă oarecare, normal ar fi fost ca toţi cei din împărăţie să fi fost părtaşi la bucuria împăratului şi a fiului său, măcar din respect sau frică, dacă nu din sinceritate. Iar din împărăţie fac parte absolut toţi oamenii, fără nicio excepţie. Deci chemarea e totală şi nediscriminatorie.

Dar trebuie spus că Împărăţia lui Dumnezeu nu este un loc omogen şi static, ci este o stare care îngăduie manifestarea unicităţii fiecărei persoane. Mântuitorul Hristos însuși spune că în Casa Sa sunt multe și variate lăcașuri. Așa cum căile de acces în transcendentul divin sunt multiple, tot așa starea paradisiacă este percepută diferit de fiecare. Ceea ce trebuie reținut este faptul că acolo, în raiul desfătării, nu este important din care ceată ierarhică faci parte, ci felul în care percepi iubirea lui Dumnezeu, care se manifestă plenar și cu aceeași intensitate pentru fiecare. Cât privește numărul persoanelor invitate, acesta nu poate niciodată să depășească numărul locurilor disponibile în Împărăţie, chiar de-ar fi ca toți oamenii să participe la festin. 

         Astfel că Împăratul trimite în primă fază mesageri pentru a anunţa marele eveniment. De ce trimite soli? Pentru ca nu cumva cineva să poată spune: „N-am ştiut!” sau „N-am auzit!”.

Cine sunt slujitorii sau mesagerii aceştia? Oricine poate fi, noi toţi, dar mai ales cei care au ascultat această evanghelie şi care ascultă acum aceste explicaţii, adică toţi cei care răspândesc voia lui Dumnezeu în forme palpabile în cursul vieții lor pe acest pământ.

La fel de important este şi faptul că nici Împăratul şi nici trimişii Săi nu obligă pe nimeni, nu forţează în niciun fel prezenţa, pentru că dacă ar face-o, n-ar mai fi existenţe libere şi responsabile.

         Răspunsul invitaţilor este unul trist pentru Împărat, din păcate. Omul, devenit între timp „specialist” în folosirea pretextelor, refuză „motivat” invitaţia, iar disproporţia dintre importanţa invitaţiei şi penibilul scuzelor este stridentă. A răspunde invitaţiei Împăratului, adică lui Dumnezeu, spunând că ai o problemă cu „ţarina” sau că „ai o negustorie de făcut”, adică o afacere care este presantă, presupune pe de o parte o neputinţă de a sesiza esenţialul, iar pe de altă parte nesimţire. Cădem în păcatul de a prioritiza neesențialul, în defavoarea vieții noastre veșnice. Dăm importanță lucrurilor mărunte în loc să ne preocupe veșnicia. Dumnezeu nu este „egoist”, dar El vrea să fie slujit mai întâi. A rămas legendară expresia sintetizantă folosită de eroina franceză, Jeanne d’Arc: Dieu soit premièrement servit!

Deprinderea de a-L amâna pe Dumnezeu

Omul uită că are şi suflet. Îşi centrează întreaga sa activitate pe viața sa pământească. Până în ultima clipă a vieţii sale, omul mută centrul de greutate de pe esenţial pe neesențial, uitând că va veni o vreme când va fi tras la răspundere, ca orice fiinţă liberă şi personală. Conştiinţa îi mai dă omului impulsuri către Dumnezeu, dar el abandonează acest gând pentru perioada bătrâneţii, în cazul în care va ajunge la acea vârstă. Şi chiar dacă va ajunge, e posibil să-şi fi format deja deprinderea de a-L amâna pe Dumnezeu. Deprinderile ajung de multe ori să facă parte din fire, devenind fără lecuire.

          Aflăm în continuare că unii dintre oameni şi-au bătut joc de mesageri şi chiar i-au ucis. Împăratul, întristat, trimite slujitorii Săi să dea foc oraşului şi să nimicească pe cei care-au procedat aşa. Știm că în Dumnezeu nu există noțiunea de rău: Dumnezeu iubește, nu pedepsește! Așadar, această acţiune a lui Dumnezeu trebuie înţeleasă în lumina libertăţii pe care omul o are, inclusiv de a se autopedepsi, de a se autodistruge. Invitaţii înşişi s-au autopedepsit, prin izolare. Au preferat să rămână cu țarinile lor, cu afacerile lor, cu femeile lor...etc.

         Apoi trimite din nou solii la răspântii de drumuri, pentru a chema alţi oameni la ospățul care era pregătit și care nu suporta amânare, pentru că „totul era gata”. În această imagine trebuie să vedem Biserica lui Hristos, care adună în spațiul ei pe toţi oamenii, şi pe cei buni şi pe cei răi, pe cei disponibili, dornici de dialog şi pace. Nunta trebuia să aibă loc, însă Dumnezeu nu impune o rupere totală de normalul şi grijile vieţii, pentru a participa obligatoriu la nunta organizată de El. Nu ni se cere o dezumanizare, o îndumnezeire forţată, ci doar o conştientizare, prin care să înţelegem că grijile vieţii, afacerile cotidiene şi toate preocupările omului, care suscită absolutizarea eului propriu, nu trebuie să devină închisori ale sufletului. Trebuie doar să înţelegem că nu Dumnezeu este Cel care ne exclude de la nuntă, ci propria noastră alegere.

Pregătirea pentru întâlnirea cu Împăratul Ceresc

         După ce casa Împăratului se umple de oaspeţi, Acesta vine pentru a-şi saluta invitaţii. Foarte interesant!

Mântuitorul Hristos, când a locuit cu oamenii pe pământ a vizitat şi nici n-a zăbovit în special printre oamenii celebri şi importanţi, ba chiar a refuzat invitația împăratului Irod. Iisus era prezent mai mult alături de cei marginalizaţi şi intra în vorbă cu cei declasaţi. Observând deci acestea, stai şi te gândeşti la cât de bun este Dumnezeul nostru şi cum invită, fără nicio deosebire, pe toţi la nunta Fiului Său. Iar invitaţia Sa poate fi respinsă, nu e cu prezenţă obligatorie. Şi, culmea, cei care au fost primii aleși, privilegiați așadar, nu au răspuns chemării lui Dumnezeu şi-au refuzat, insultând demnitatea împăratului, pentru motive de „doi dinari”..., care puteau deveni talanţi, dar asta n-a intuit nimeni, şi astfel averea lor s-a devalorizat complet, prin neiubirea lui Dumnezeu.

Cei experţi în scuze pierd astfel șansa întâlnirii cu Domnul!

Şi totuşi Împăratul, venit pentru a saluta prezenţa „invitaţilor pregătiţi sufleteşte”,  observă o persoană care nu era „îmbrăcată” corespunzător, adică nu avea haină de nuntă.  Şi abordând-o cu apelativul „prietene”, întreabă cum de a venit aşa la nuntă. Desigur că problema Împăratului nu era una estetică, referitoare la modă sau vestimentaţie, ci viza starea celui în cauză, care nu înţelegea că simpla prezenţă nu era suficientă. Celui care nu avea haină de nuntă, îi lipsea, de fapt, starea de colaborator al lui Dumnezeu, haina albă a botezului curățitor și a purităţii inimii, aşa cum spune Eclesiastul: „Toată vremea veşmintele tale să fie albe şi untdelemnul să nu lipsească de pe creştetul tău”.[2] Îi lipsea dragostea, după cum spune Apostolul Pavel în epistola către Coloseni: „Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare…, iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii”.[3] Sfântul Macarie cel Mare în scrierea sa “Despre Dragoste”, capitolul 15, spune: „Prin straiul de nuntă înţelegem harul Sfântului Duh. Cine nu-i vrednic să se înveşmânte într-acesta nu poate fi părtaş cereştii cununi, ospăţului duhovnicesc de nuntă”.

         Când Împăratul spune că invitatul nu are haine de nuntă, înseamnă că acea persoană a venit doar pentru a obţine un avantaj pe care nu îl merită, a venit nepregătită. Dar cel mai drastic şi incredibil este verdictul Împăratului în urma constatării “intrusului”: “Legaţi-l de mâini şi de picioare…”! De necrezut şi greu de înţeles!

Ce înseamnă această catastrofă pentru cel nepregătit? Adică, mai întâi se știe invitat și apoi se vede dat afară, exclus, legat de mâini şi de picioare. Aceasta înseamnă că tot ceea ce ar fi putut să facă era dator să facă până în acel moment. De acum înainte nu mai poate face nimic. Din acest moment se va zbate într-o inutilitate chinuitoare. Şi mai mult decât atât, va fi aruncat în „întunericul cel mai dinafară”.

Am putea deduce din această expresie că există şi-un întuneric dinăuntru. Într-adevăr, întunericul interior este experimentat de mulți dintre noi, dar doar uneori îl şi conștientizăm. Drama întunericului interior este oarecum suportabilă, pentru că fiecare om îşi cunoaşte păcatele sale şi ştie pentru ce suferă. Dar atunci când întunericul devine exterior, chinul se înmulţeşte şi vidul se dezvoltă. Astfel, cu cât înaintezi în întuneric, cu atât întunericul devine mai dinafară, adică mai greu de suportat. Omul se obişnuieşte cu întunericul lui dinăuntru, dar cu întunericul dinafară nu se mai obişnuieşte nimeni. 

„Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”. Cu plânsul mulţi au avut de-a face, dar când apare lângă plâns scrâşnirea dinţilor, înseamnă că plânsul nu mai are sens, adică apare neputinţa de a mai rezolva ceva. Totul s-a terminat. Când stai şi scrâşneşti din dinţi înseamnă că nu mai poţi întreprinde nimic şi lipsa de sens îşi spune cuvântul. Nu mai ai nicio speranță!

Invitaţia la nuntă nu garantează participarea

         Mântuitorul Hristos încheie pilda cu afirmaţia plină de sens: „Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Adică mulţi înseamnă toţi. Toţi sunt chemaţi, dar puţini răspund chemării. De ce unii nu răspund? Pentru că nu sunt vrednici. A răspunde chemării înseamnă a reacţiona prompt, a participa, a rămâne în stare de veghe, ca nu cumva să ţi se închidă uşa, pentru că se poate întâmpla şi asta, dacă n-ai haină. Trebuie să-ţi fie frică şi să te pregăteşti, pentru că „începutul înţelepciunii e frica de Dumnezeu”.[4] Aceasta stă la baza receptivităţii faţă de chemarea lui Dumnezeu.

         În fond, omul n-are nimic al său prin care să-I aducă mulţumire şi recunoştinţă lui Dumnezeu, pentru că „Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarți” spune Sfânta Liturghie. Noi primim totul de la El. Părintele Dumitru Stăniloae spune că „Pornirea noastră de a ne dărui este pornirea sădită în noi de El Însuşi. Când ne-a făcut şi ne-a dat toate, a pus în noi şi pornirea de a ne dărui, ca şi voinţa Lui de a le dărui şi de a Se dărui împreună cu noi”.[5]

Aşadar să pornim la drum la începutul anului bisericesc cu această invitaţie la nuntă! Să onorăm invitaţia pregătiţi!

         Să arătăm astfel frică de Dumnezeu, să fim înţelepţi! Să nu răspundem la invitaţia Împăratului prin impostură şi să nu pretindem a fi ceea ce nu suntem, doar de dragul bifării prezenţei în catalogul lui Dumnezeu! Să credem cu tărie că facem parte cu toţii dintre cei chemaţi, dar totodată să nu uităm că invitaţia la nuntă nu garantează participarea!