Nimic nu este mai întâlnit în diferite medii: social, politic şi mai ales religios, decât îndemnul la unitate, iar acest îndemn nu poate fi doar rezultatul unor calcule şi interese ce decurg din activităţile specifice acestora, ci dintr-o necesitate firească sau mai bine zis dintr-o vocaţie ontologică a omului. Antropologia biblică şi patristică defineşte esenţa omului ca fiind chip al protochipului dumnezeiesc, unul şi întreit.

Toate corespondenţele teandrice dintre chip şi protochip stabilesc o cale de cunoaştere a lui Dumnezeu şi a omului prin Dumnezeu şi devin mediul, cadrul, care face din om un loc al prezenţei lui Dumnezeu. Starea paradisiacă dezleagă cel mai bine înţelesurile comuniunii interpersonale a omului cu Dumnezeu, într-o legătură a iubirii izvorâte din Dumnezeu şi împărtăşite omului care, transfigurat, o întoarce ca ofrandă lui Dumnezeu, încheind inelul iubirii mistice într-o ascendenţă epectatică.

Omul se regăseşte pe sine atunci când îl întâlneşte pe Dumnezeu

Omul nu poate fi definit numai prin ceea ce face, ci, mai ales, prin ceea ce este şi ceea ce devine. Holmes zicea că în această lume nu este important unde reuşim să ajungem, ci care este direcţia în care ne mişcăm. Iar sintagma patristică „Dumnezeu Se face om pentru ca omul să se facă dumnezeu” subliniază tocmai vocaţia fundamentală a omului care trebuie să fie orientat permanent spre Dumnezeu, Biruitorul morţii. De aceea, afirmaţia socratică a cunoaşterii de sine îşi găseşte sensul doar ca raportare la cunoaşterea lui Dumnezeu, Cel care transfigurează şi pnevmatizează materia. Dacă omul ar rămâne doar la cunoaşterea de sine, acest fapt nu-i de ajuns, întrucât aceasta îl face suficient sieşi, fără să se mai raporteze la Dumnezeu. Mântuitorul, la plinirea vremii, nu a preluat principiul socratic gnosis te afton, ci a chemat omul la metanoia, adică la a-şi orienta fiinţa către Cel ce este. Prin urmare, omul, ca fiinţă pshio-somatică, cu conştiinţă de sine, nu trebuie să descopere în fiinţa sa doar sinele personal şi conştient, ci pe Dumnezeu, Care este Duh şi Se roagă în noi cu suspine negrăite. Acest Duh este Mângâietorul, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorul de viaţă.

Într-un alt sens, omul nu se regăseşte pe sine decât atunci când L-a întâlnit pe Dumnezeu şi când templul trupului său este Biserica în care locuieşte El şi aceasta pentru că orice efort uman solitar în raport cu Dumnezeu nu poate depăşi limitele perisabilului. Doar împreună-lucrarea cu harul divin poate face fiinţa umană loc al teofaniilor, iar tot complexul trăirilor şi activităţilor ei devine divino-uman pentru că Dumnezeu este prezent în fiinţa omului.

Perioada post-edenică şi mai ales post-diluviană a fost marcată de dorinţa nostalgică profund ancorată în fiinţa umană a regăsirii de sine şi a refacerii unităţii primordiale izvorâte din comuniunea cu Dumnezeu. Umanitatea căzută a resimţit tragic lipsa coerenţei şi limpezimea înţelesurilor lucrurilor, însă sentimentul poate cel mai puternic ce a caracterizat-o a fost dorinţa devenirii întru fiinţă, a autodepăşirii condiţiei ei perisabile, ca o dominantă ce a urmărit-o în toată istoria şi care nu e altceva decât strigătul mut al chipului lui Dumnezeu din om dezgolit de veşmântul prezenţei divine.

Babilon, opusul Ierusalimului ceresc

Evenimentul biblic cel mai sugestiv care arată confuzia, neputinţa depăşirii condiţiei umane, eşecul efortului colectiv uman al unei societăţi lipsite de prezenţa lui Dumnezeu şi care este sortită să se risipească se află în capitolul 11 din Cartea Facerea, unde este istorisită zidirea neterminată a Turnului Babel. Turnul Babel iniţiază în istoria umanităţii imaginea şablon de axă a valorilor, trimiţând la ideea de verticalitate şi mediere, ca vocaţie a omului în raportul său cu Dumnezeu şi creaţia, aşa cum scara lui Iacov (Facerea 28, 12), Sinaiul sau Carmelul reprezintă imaginea-simbol a efortului ascetic ce duce la îndumnezeire. În cazul de faţă, Babel este o parodie nefericită a unui efort uman colectiv rămas prizonier al propriilor mijloace circumscrise orizontului neputinţei. Incompatibilitatea dintre intenţiile constructiviste ale babilonienilor şi cele ale planului dumnezeiesc evocă dezintegrarea unităţii primordiale şi anunţă exodul şi supravieţuirea în pribegia înstrăinării omului de Dumnezeu. Conform hermeneuţilor biblici, limba babilonienilor ar fi fost cea adamică, iar turnul - o replică artificială a pomului paradisiac ce ar fi putut constitui scara spre înveşnicire a protopărinţilor. Astfel, Babel ar putea fi evaluat fie ca încercare nostalgică de refacere a unităţii primordiale dintre Dumnezeu şi om, fie ca efort vanitos de câştigare a unui dar ceresc izvorât dintr-o pornire luciferică reiterată. Cu toate că pedeapsa pentru această atitudine greşită a fost amestecarea limbilor şi exodul, Dumnezeu va binecuvânta prin Avraam - părintele credinţei - toate popoarele pământului, iar prin profeţi va pregăti umanitatea pentru venirea timpului mesianic al reaşezării valorilor în matricea lor firească.

Alături de construirea turnului, capitolul 11 din Facerea istoriseşte şi zidirea cetăţii Babilon, echivalent al oraşului blestemat, opusul Ierusalimului ceresc în plan simbolic, o minunăţie viciată, care, prin frumuseţile şi intenţiile ei, a debusolat pe om, orientându-l spre un sens greşit al înţelegerii vocaţiei sale ontologice. Babilonul simbolizează triumful neîmplinit al unei lumi care evaluează doar latura perisabilă a omului şi de aceea eşecul său este atât de zguduitor. Babel reprezintă antiteza Ierusalimului ceresc, ce ne înfăţişează o societate golită de valenţe spirituale, sortită prin aceasta risipirii, iar refacerea unităţii iniţiale pierdute devine viabilă doar ca acţiune chenotică-filantropică dumnezeiască. Apocalipsa lui Baruch prezintă toate amănuntele legate de construirea turnului, înfăţişându-l ca pe o lucrare contrară naturii. De aceea, după părearea lui pseudo-Philon, ea nici nu a fost finalizată, ci s-a dărâmat parţial datorită unui vânt puternic sau cutremur.

Conform afirmaţiilor exegeţilor biblici, Babel ar fi expresia neacceptării de către om a unui Dumnezeu unic şi încercarea construirii unui nume care să nu poarte în măruntaiele sale taina lui Dumnezeu. De aceea turnul poartă un nume idolatru şi nu iconic, imboldul autonom al babilonienilor fiind o desacralizare a numelui.

Glosolalia pune faţă în faţă zidirea turnului Babel şi momentul Cincizecimii

Origen spune că Dumnezeu a trimis pe îngeri pentru a amesteca limbile, iar limba lui Adam, ebraica (adamica), a dat naştere la 72 de idiomuri şi popoare diferite, confirmând astfel teza monogenezei limbajului omenesc. De la speranţa obţinerii faimei născute din făurirea unui nume propriu unic, umanitatea a regresat în pluralitatea idiomurilor; de la limba sacră plină de viaţă a lui Adam, care dialoga liturgico-mistic cu Dumnezeu, pe care constructorii turnului încă o vorbeau, la o secularizare a limbajului, la o mutilare tehnicistă actuală ce a pierdut componenta fundamentală a ei: puterea de coeziune, liantul comuniunii între oameni pe care doar Logosul o poate avea. Limbile amestecate au devenit traduceri aproximative, nostalgice ale unei limbi primordiale numite în unele tradiţii „limba păsărilor”, un grai înaripat izvorât din Dumnezeu. Pierzând limpezimea limbii originilor, omul a rămas prizonierul multiplicităţii interesurilor şi prolixităţii, imposibilitatea comunicării inteligibile proiectându-l într-o situaţie nefericită a limbajului conflictual, pierzând latura sa sacră. Prin numire, Adam a dat identitate Universului, deoarece cuvântul său era fundamentat pe prezenţa dinamică a Logosului „prin Care toate au fost făcute” şi a arătat prin aceasta legătura intimă dintre cuvânt, viaţă şi sacru. În schimb, constructorii turnului, încercând să-şi fabrice un nume artificial, un destin spiritual, folosindu-se de lucruri materiale, s-au situat într-o postură nefirească. Drama lor se naşte din conceperea eronată a locului anex ocupat de limbaj în iconomia valorilor umane. Limbajul este o realitate vitală, un liant ce vitalizează comuniunea interpersonală, dar care poate în acelaşi timp să o desfigureze printr-o sărăcire a lui, prin pierderea forţei creatoare a Logosului.

Potrivit patristicii, pedeapsa constructorilor turnului va lua sfârşit odată cu instaurarea timpului mesianic al împăcării contrariilor, când „orice vale se va umple şi orice deal se va pleca”, când nu va mai fi nici elin, nici evreu, parte bărbătească sau femeiască, pentru că toţi vom fi una în Hristos, El, Hristos, fiind ultimul Cuvânt al Tatălui prin care se realizează palingeneza, adică restaurarea ontologică a lumii căzute. Ca un arc peste timp, ideea de unitate este accentuată din nou plenar în Ghetsimani, când Hristos-Domnul cere unitatea oamenilor după chipul şi fundamentul treimic. Ideea restabilirii unităţii şi a normalizării modului uman de a fi în cadrul firescului revelat va începe cu Cincizecimea. Cele două evenimente biblice, al zidirii turnului şi al Cincizecimii, sunt aşezate faţă în faţă şi au ca element comun glosolalia, adică vorbirea în limbi din perspective diferite. Antonimia sensurilor şi valorilor celor două evenimente este dată de înţelegerea diferită a raportului dintre voinţa lui Dumnezeu şi răspunsul voinţei umane. Atunci când cele două nu ajung la un consens, apar breşe ce-l pot circumscrie pe om unei autonomii ilicite, în care el se hrăneşte cu propriile iluzii şi alunecă spre utopic. Acest lucru nu a fost luat în seamă de babilonieni. În plin ev al revelaţiei, omul aleargă spre Dumnezeu fără a-L avea ca partener şi de aceea dumnezeul spre care s-a îndreptat era unul fabricat, artificial, un produs al propriei sale minţi. Cincizecimea este împlinirea fiinţei umane, care pregătindu-şi templul trupului primeşte pe Dumnezeu Treimic în lăuntrul tainic ce este cetate zidită pe stâncă şi turn ce supraveghează războiul duhovnicesc şi mediază comunicarea energiilor teandrice. Fiecare om devine astfel un Babel desăvârşit. Paralelismul dintre cele două evenimente ne prezintă pe de o parte un Babel, ca simbol al amestecării graiurilor, al confuziei şi al pierderii comuniunii cu Dumnezeu, iar pe de alta o Cincizecime ce umple golul de Dumnezeu din fiinţa umană, care cicatrizează rănile păcatului adamic şi reface unitatea fiinţială a omului într-o comuniune a iubirii divino-umane. Îmbrăcaţi cu Duhul Sfânt, cu „putere de sus” (Luca 24, 49), apostolii şi-au învins teama de moarte, căci în inima lor locuia Izvorul vieţii şi au vestit celor 16 neamuri din Ierusalim adevărul revelat al întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Cincizecimea - replica binecuvântată a turnului Babel

La Cincizecime, Duhul a împlinit ceea ce în timpuri străvechi babilonienii, într-un mod nechibzuit, nu au reuşit să facă: a unit pe om cu Dumnezeu, arătând sensul şi înţelesurile acestei întâlniri. Nu avem nevoie de tehnică şi de materie pentru a ne întâlni cu cel nematerialnic, ci de deschidere şi pregătire. Apostolii erau în toată vremea în Biserică lăudând pe Dumnezeu, de aceea s-au umplut de Duhul Sfânt. Este o urcare spre adâncurile fiinţei noastre. Îl întâlnim pe Dumnezeu coborând în noi. La Cincizecime, trei mii de oameni au primit botezul şi în felul acesta a luat fiinţă Biserica văzută, fiecare persoană fiind un templu al Duhului sfânt restaurat prin interior de harul lui Dumnezeu. Biserica a devenit un edificiu în care fiecare suflet este asemenea unei cărămizi aşezate la construirea ei, al cărui liant - iubirea răstignită şi milostivă a lui Dumnezeu - îl face indestructibil şi a cărui limbă - a credinţei - mijloceşte comuniunea tuturor: „Când un mădular suferă, tot trupul suferă”. Comuniunea tuturor naşte un trup eclesial unit nupţial cu Dumnezeu şi prin aceasta indestructibil, un edificiu în care Duhul trezeşte în noi conştiinţa apartenenţei divine întru legătura iubirii ce ne uneşte fiinţial dincolo de deosebirile etnice, sociale, politice: „fie iudei, elini, robi sau liberi”(I Cor. 12, 13). Astfel, Cincizecimea devine replica binecuvântată a turnului, care se înalţă ca edificiu divino-uman din iniţiativa divină şi care ne arată faptul că Dumnezeu nu este circumscris doar unor anumite spaţii, ci că El este atotprezent şi că locuieşte în inima noastră. Edificiul divino-uman al Bisericii este mediul în care omul se întâlneşte cu Dumnezeu, este turnul-scară pe care omul urcă şi Dumnezeu coboară într-o comunicare teandrică a energiilor îndumnezeitoare.

Paralelismul celor două evenimente este evidenţiat şi în cultul Bisericii, care vede în Cincizecime ridicarea pedepsei babilonienilor prin restabilirea unităţii fiinţei umane şi a comuniunii interpersonale şi care slăveşte într-un singur glas, al credinţei, pe Mângâietorul. Astfel, Condacul Cincizecimii mărturiseşte: „Când cel Preaînalt, pogorându-Se a amestecat limbile, a despărţit neamurile; iar când a împărţit limbile cele de foc, la o unire pe toţi a chemat; şi cu un glas slăvind pe Duhul cel Preasfânt”. Însă, cel mai bine este subliniată corectarea greşelii lucrătorilor babilonieni prin darul Cincizecimii în Slava de la Stihoavna Vecerniei: „Odinioară, limbile au fost amestecate pentru îndrăzneala zidirii turnului; iar acum limbile au fost înţelepţite pentru slava cunoştinţei de Dumnezeu. Atunci a pedepsit Dumnezeu pe cei nelegiuiţi pentru greşeală, acum a luminat pe pescari cu Duhul. Atunci s-a lucrat felurimea limbilor spre pedepsire, acum se reînnoieşte înţelegerea spre mântuirea sufletelor noastre”. Este clar mesajul soteriologic al Rusaliilor care aşază efortul ascetic şi cognitiv al fiinţei în matca firească a împreună-lucrării duhovniceşti cu Dumnezeu.

În acest turn nou, de tip eclesial, ce se înalţă din omul cel nou, un rol fundamental îl are Duhul Sfânt, trimis în lume în numele lui Hristos. De aceea este necesar nu să ne construim un nume, ci să purtăm numele lui Hristos pentru a putea fi mădularele trupului Său şi a fi pnevmatofori. Îmbrăcându-ne în Hristos, participăm la unitatea lui Adam cel nou care depăşeşte toate barierele şi inconvenientele legilor umane, fiind recreaţi, restauraţi în Duhul. Toţi suntem recapitulaţi în Hristos şi uniţi prin aceasta cu Dumnezeu, iar firea noastră „enipostaziată” în Hristos dobândeşte calităţi îndumnezeitoare. Dacă lucrarea lui Hristos este îndreptată spre firea umană, cea a Duhului este îndreptată către persoanele umane; de aceea unirea Sa cu persoanele apare sub forma limbilor împărţite fiecărui membru al Bisericii, deschizând drumul prezenţei interioare a lui Dumnezeu în om.

Chenoza Mângâietorului şi prezenţa Sa în martorii Cincizecimii este începutul vieţii duhovniceşti, Duhul făcând din fiinţa noastră locaş al Treimii. În interiorul Bisericii, unitatea şi multiplicitatea devin compatibile, se presupun, iar Biserica este o cetate în care societatea omenească este un reflex pământesc al celei cereşti, fiind în acelaşi timp singura posibilitate a ieşirii din blestemul babilonic. Biserica este turnul ce uneşte pe om cu Dumnezeu, ale cărui trepte subţiază fiinţa făcând-o asemenea cu Dumnezeu după har. Tainele Bisericii sunt tot atâtea trepte sau puteri ce fortifică fiecare persoană în parte, conducând-o de la individualitatea ce fărâmiţează firea umană la unitatea izvorâtă din comuniunea cu Dumnezeu. Temelia acestui edificiu este Hristos, Care este totul în toţi şi care o dinamizează spre scopul ei ultim, unirea fiecărei persoane cu Dumnezeu. Patristica mărturiseşte că scopul vieţii creştine este dobândirea Duhului, îndumnezeirea, care începe în lumea aceasta şi se desăvârşeşte în veşnicie şi este animată de sinergismul harului. De aceea spunem că Biserica este via în care Dumnezeu lucrează şi al cărei turn de pază uneşte cerul cu pământul.

Limbajul nu este o anexă a firii noastre, ci receptacol al teofaniei

Dacă păcatul a fost săvârşit de om, iniţiativa mântuirii aparţine lui Dumnezeu. Astfel, chenoza hristică indică sensul întâlnirii cu Dumnezeu: „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Spre Dumnezeu nu putem accede decât dacă El coboară la noi şi astfel întruparea Sa este turnul-scară pe care S-a coborât pentru ca împreună cu El să urcăm treptele devenirii noastre. Este motivul pentru care psalmistul spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar ne-am osteni”. Dumnezeu iniţiază mântuirea, e împreună cu noi pe cale şi ne aşteaptă cu braţele deshise pe Golgota, sprijinindu-ne crucea destinului şi a învierii noastre.

După Cincizecime, apostolii L-au vestit pe Hristos în diferite limbi, refăcând unitatea limbajului care este unul sacru, liturgic, în care cuvântul are o semantică ce tinde spre unitatea celui paradisiac. Apostolul Pavel îndeamnă pe creştini să vorbească între ei în psalmi şi în cântări tocmai pentru a anula golul limbajului babilonian, iar în altă parte spune că fundamentul vorbirii este dragostea în perspectiva mântuirii: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător” (I Cor. 13,1).

Tocmai pentru a arăta că limbajul nu este o anexă a firii noastre, ci receptacol al teofaniei, Mântuitorul spune celor ce vor fi prigoniţi că Dumnezeu va mărturisi prin gura lor adevărul: „Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi” (Matei 10, 19). Atunci când omul este templul dinlăuntrul căruia Duhul strigă: „Avva, Părinte!”, Dumnezeu vorbeşte prin noi, deoarece noi nu ne mai aparţinem, nu mai trăim noi, ci Hristos trăieşte în noi, şi de aceea David spune: „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta”.

În capitolul al 14-lea al Epistolei adresate Corintenilor, Apostolul neamurilor, cel ce se înălţase epectatic până la al treilea cer împărtăşindu-şi auzul şi văzul de mistica prezenţei lui Dumnezeu, stabileşte ierarhic ordinea darurilor Duhului Sfânt, dând întâietate proorociei în faţa glosolaliei: „Cel ce prooroceşte este mai mare decât cel ce grăieşte în limbi” (I Cor. 14,5), prin aceasta statornicind în mod indirect faptul că acest dar al vorbirii în limbi a fost unic în istoria Creştinismului, un fapt excepţional. În schimb, darul actual al vorbirii în limbi, împărtăşit de Duhul în mod individual prin pecetluirea Tainei Mirului, aşa cum sunt împărtăşite şi celelalte daruri, e lipsit de valoare soteriological, dacă nu e însoţit şi de tălmăcirea înţelegătoare pentru auditoriu. De aceea e vitală existenţa întregită a fiinţei umane pătrunsă de harul divin care uneşte mintea şi duhul: „Dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea e neroditoare. Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea”(14, 14-15). Vorbirea în limbi este după învăţătura Apostolului un dar al lui Dumnezeu prin care sunt chemaţi la adevăr cei necredincioşi, care văzând puterea Lui manifestată în glosolalie devin parte a comuniunii cu El: „Vorbirea în limbi e semn nu pentru cei credincioşi, ci pentru cei necredincioşi”(14,22). Glosolalia relatată de Faptele Apostolilor în zorii creştinismului nu cerea în mod imperios prezenţa unui apostol tâlcuitor, deoarece Însuşi Duhul era calea de înţelegere a Cuvântului propovăduit de apostoli, coborând în minţile şi inimile celor adunaţi şi dând graiurilor prezente la Cincizecime un singur înţeles dumnezeiesc şi adunând pe toţi în comuniunea prezenţei lui Dumnezeu, animându-i într-un entuziasm al înălţării duhovniceşti întru întâmpinarea adevăratului Dumnezeu. Este un Babel răsturnat sau o replică duhovnicească a noului om născut din unirea cu Dumnezeu, trecută prin moartea şi învierea Sa.

Cu totul altceva este darul vorbirii în limbi în vremea Apostolului Pavel, care avea nevoie de o tagmă specială a tălmăcitorilor. Nevăzând destul de important pentru unitatea şi zidirea Bisericii acest dar, Apostolul spune că pentru el, care vorbeşte în limbi mai mult decât oricine (14, 18), este mai importantă exprimarea limpede şi cu înţeles a adevărului care să lumineze mădularele Bisericii, decât rostirea cuvintelor într-o limbă străină: „Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină”(I Cor. 14, 19). Apostolul neamurilor subliniază corintenilor necesitatea existenţei unui raport direct între nevoia de exprimare verbală şi cuvânt, demonstrând faptul că dezlegarea înţelesurilor adevărurilor exprimate nu rezidă în aglomerarea cantitativă a cuvintelor, ci în calitatea lor de purtătoare a puterii izvorâte din dinamismul Logosului. De aceea limbajul sfinţilor nu este unul împrumutat din înţelepciunea timpului, ci unul compus din cuvinte „învăţate de la Duhul Sfânt”(I Cor. 2,13) necesar lămuririi lucrurilor duhovniceşti. Am putea spune ca părinţii duhovniceşti, tocmai pentru că vedeau în exprimarea verbală pericolul risipirii atenţiei, acordau o importanţă vitală puterii gândului ca principal motor germinativ al comportamentului verbal şi faptic al omului. Este motivul pentru care rugăciunea pustiului şi în general cea monahală este redusă la câteva cuvinte în încercarea de esenţializare a dialogului cu Dumnezeu şi până la diminuarea verbală într-un dialog mut, scăldat în lumină.

Amestecul lingvistic naşte lipsa de comunicare

Un alt episod „biblic” al înălţării de tip babilonian este relatat de Simion Metafrastul, atunci când ne relatează disputa lui Simon Magul cu Apostolul Petru la Roma. După ce vrăjitorul Simon simulează primirea botezului creştin şi cere apostolilor primirea Duhului Sfânt pentru a putea face şi el minuni asemenea lor, el îi uimeşte pe locuitorii Romei cu înşelăciunile sale demonice, iar pentru a-l impresiona pe prietenul său, împăratul Nero, şi pentru a fi recunoscut ca având o putere mai mare decât cea a lui Petru, acesta se urcă pe un templu şi în faţa romanilor se înalţă la cer cu ajutorul diavolilor. În faţa acestui tablou, Petru cere lui Dumnezeu să demaşte minciuna şi demonismul lui Simon, care în repetate rânduri dorise să inducă celor prezenţi faptul că el este Hristos, iar drept răspuns, diavolii, care susţineau urcarea magului în văzduh, l-au părăsit, iar el s-a prăbuşit. Este un alt exemplu de înălţare falsă spre un dumnezeu care nu este Cel adevărat, ci unul ca rod al propriei plăsmuiri umane ce nu înţelege că drumul spre Dumnezeu trece prin lăuntrul omului şi este o împreună-mergere cu El. Desprinşi de Dumnezeu în drumul căutării întâlnirii cu El, nu vom putea construi şi contempla decât rezultate idoleşti ale propriilor plăsmuiri.

Din nefericire, lumea de astăzi a devenit un nou Babilon. Oamenii vor să se înalţe din nou din propria cădere cu mijloacele materiale pe care şi le-au creat singuri, construind din nou fără Dumnezeu. M. Heidegger a ajuns la următoarea constatare, zicând: „Umanitatea contemporană se află într-o stare atât de jalnică din punct de vedere spiritual, încât a ajuns să nu mai perceapă absenţa lui Dumnezeu din viaţa ei ca pe o lipsă. S-a acomodat cu absurdul” .

Babel este în memoria colectivă a umanităţii ca o reminiscenţă ce s-a înrădăcinat în imaginarul şi limbajul modern care traversează limitele unui paradox. Deşi tehnica modernă, mereu în expansiune, scoate la iveală mijloace din ce în ce mai performante şi mai sofisticate de comunicare, facilitând şi optimizând transferul de informaţii, comuniunea dintre oameni este din ce în ce mai diminuată, mai superficială, mai lipsită de suflet. Tendinţele actuale de nivelare a graniţelor, a culturii, a limbajului, politicile monetare, colonizarea, globalizarea, exodul forţelor de muncă, toate fiice ale secularizării, concură la încercarea de fabricare a unei unităţi, europene sau chiar mondiale, artificiale, ca produs strict uman, iar această încercare nu este decât o reluare a efortului babilonian de obţinere a faimei, fără a include în ecuaţia preocupărilor conlucrarea cu Dumnezeu. Această situaţie scoate la iveală faptul că rădăcinile semantice ale zidirii turnului Babel sunt adânc înfipte în conştiinţa culturală a umanităţii înrobite ideilor cosmopolitiste în care amestecul lingvistic naşte lipsa de comunicare.

Valenţele sacre ale cuvântului care are origine dumnezeiască

Tendinţa modernă de reconstruire a unui limbaj unic în încercarea de a găsi un numitor comun pentru cele între trei şi cinci mii de limbi existente sau recomandarea limbii engleze ca oficială în schimbul informaţional pe toate palierele socio-politice şi cultural-religioase e un proiect gigantic ce ne conduce cu mintea tot la edificiul antic. Foarte multe zone lingvistice şi graiuri locale sunt în pericol de a fi înghiţite, asimilate maselor anglofone, francofone sau hispanofone. Limbajul este o componentă esenţială, ontologică a omului şi îi este dăruit pentru a rămâne în dialog cu Dumnezeu şi a numi elementele componente ale Universului. Limbajul este viaţă pentru că universul întreg poartă înlăuntrul său germenii Logosului divin. De aceea, în materie de vorbire, biosul uman este monogenist, aşa cum este monoteist din punct de vedere religios. Acesta este motivul pentru care lăuntric, fiinţial, omul aleargă în căutarea unităţii primordiale încercând să-şi făurească o limbă universală, însă acest lucru este accelerat fără răbdarea binecuvântată şi aşteptarea unei maturizări care să aducă firesc unitatea tuturor în Hristos şi comunicarea într-o limbă care nu poate fi decât cea liturgică, religioasă.

Nicio limbă contemporană, oricâtă deschidere spaţială ar avea, nu poate reproduce trăsăturile limbii începuturilor (a îngerilor), care avea capacitatea de a răspunde limbii lui Dumnezeu. Doar limba Rusaliilor, cea pogorâtă peste apostoli, are capacitatea de refacere a dialogului cu Dumnezeu pentru că este rodul prezenţei Duhului în om, ce vindecă ruptura fiinţei umane, reînnodând comuniunea dintre persoanele umane pe de o parte şi între om şi Dumnezeu pe de altă parte. Doar în Trupul Bisericii această limbă a harului are puterea iertării, a curăţirii, a creşterii duhovniceşti şi a unităţii împărtăşite prin harul divin în Sfintele Taine. Astfel, cuvântul nu mai este un instrument de dialog exterior, ci prin lucrarea Duhului, Cuvântul împărăţeşte în inima omului, iar dialogul este unul tainic, interior şi mântuitor. Prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu Cuvântul anulează nevoia dialogului verbal, deoarece sufletul uman, primind pe Dumnezeu, se face una cu El fără amestecare, într-un dialog mut, scăldat în lumină. De aceea, misticii în extaz nu simţeau nevoia exprimării verbale, ei fiind temple, biserici ale prezenţei lui Dumnezeu pe Care cerul nu poate să-L cuprindă, ei fiind în acelaşi timp emblema profundei unităţi primordiale dintre Dumnezeu, om şi creaţie.

Astăzi, părinţii sunt preocupaţi să ofere copiilor lor, încă din cea mai fragedă copilărie, o educaţie plurilingvistică, găsind în aceasta calea în care ei îşi pot găsi devenirea. Este neîndoielnic că a învăţa şi a vorbi o limbă străină înseamnă îndepărtarea barierei ignoranţei, căci în contemporaneitate cine are acces la informaţii este un om bogat. Însă nimeni nu atrage atenţia la daunele morale irecuperabile pe care aceste căi de cunoaştere le pot provoca minţilor încă poate prea fragede ale tinerilor şi nici nu există un filtru care să cearnă selectiv aceste valori sau nonvalori. Există pericolul ca într-o astfel de lume modernă, în care tehnica pune la dispoziţia omului posibilitatea existenţei unei vieţi virtuale, cu toate elementele ei minuţios concepute, care să dea staisfacţie oricărei minţi neîmplinite în lumea reală, să fie concepută o nouă structură de tip babilonian, în care omul, poate dintr-un imbold al căutării unui Dumnezeu ascuns, să eşueze fatidic într-o căutare eronată pe o cale care, ca şi cea babiloniană, e rezultatul strict al propriilor eforturi şi osteneli autonome.

De aceea este necesară acordarea importanţei adecvate limbajului şi comunicarii inter-umane şi redescoperirii valenţelor sacre ale cuvântului care are origine dumnezeiască, constituind puntea de legătură mistică între om şi Dumnezeu. În loc de concluzie, atragem atenţia tuturor că ar trebui să revenim la dialogul constructiv compus din cuvintele Cuvântului pentru a crea comuniunea de persoane care înseamnă Biserica unde se vorbeşte în limbajul Duhului Sfânt, înţeles de toţi, şi să evităm limbajul de lemn, neînţeles de nimeni.