Arhiepiscopul Eftimie - un veac de comuniune în iubire | Arhiepiscopia Romanului si Bacaului

10 Noiembrie 2014

În pragul vârstei de 100 de ani, Părintele Arhiepiscop Eftimie al Romanului și al Bacăului a fost chemat în ceruri de Hristos Domnul să ia plata numeroaselor sale osteneli. Se încheie, astfel, pentru acest vrednic de pomenire arhipăstor, un veac de continuă luptă dusă cu vitregiile acestei lumi, cel mai adesea în vreme de necaz și strâmtorare, dar mereu cu nădejdea în biruinţa pe care o dă, negreșit, Dumnezeu aleșilor Săi. Este un veac care-și are începutul la poalele Ceahlăului, acest munte sfânt al românilor, atât de mult încărcat de lumină, adâncime şi cuprindere. Viaţa Arhiepiscopului Eftimie a fost ca un urcuș de la baza unui astfel de munte până pe vârful său cel mai înalt.

Și, precum într-o astfel de ascensiune, tot așa și în viaţa sa au fost și clipe de bucurie înălţătoare, dar și momente de osteneală; și poticneli, poate, dar și zvâcniri pline de curaj spre înălţimi. Cu certitudine, încă din copilărie a simţit puterea rugăciunilor pustnicilor de care erau pline pădurile ce înconjurau Ceahlăul. Și aceasta a contat în orientarea sa către cele cerești, netrecătoare.

A păstorit în una dintre cele mai frumoase regiuni ale ţării. A primit, în 1971, din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, misiunea de a sluji ca arhiereu vicar în Episcopia Romanului și Hușilor. În cuvântul său, adresat ierarhilor sinodali, Prea Cuviosul – pe atunci – Arhimandrit Eftimie Luca avea să spună: „Cinstea ce mi s-a făcut astăzi... îmi umple sufletul de emoţie şi îngrijorare, deopotrivă, faţă de marea răspundere ce mi se deschide pentru viitor. Păşesc însă cu încredere şi cu nădejde în noua misiune, amintindu-mi de bunătatea Marelui Arhiereu, Domnul Hristos, care mă va ocroti şi mă va întări, precum şi de îndemnurile Sf. Ap. Pavel adresate corintenilor cărora le scrie: «căci puterea Mea în slăbiciuni se desăvârşeşte» ( II Cor. 12, 9).”

După aproape șapte ani, Vlădica Eftimie a primit o misiune și mai înaltă şi mai grea, devenind titular în Episcopia Romanului şi Huşilor. În cuvântul rostit cu prilejul întronizării, ce a avut loc în această sfântă Catedrală episcopală, la duminica Floriilor din 23 aprilie 1978, Preasfinţitul Episcop Eftimie avea să spună: „De la clerul de mir şi monahal voi cere lucrare plină de dăruire, cu toată conștiința (...) Voi îndemna şi sprijini clerul de mir şi monahal spre a fi la înălţimea misiunii lor. Credincioşii ortodocşi au cinstit pe preoţii lor pentru devotament, pentru abnegaţie, pentru slujirea adevărului. Ierarhii acestei istorice eparhii au înscris pagini glorioase şi voi găsi -, spunea Vlădica Eftimie la întronizare -, în ei exemple cumpănite, motive şi îndemnuri la lucrul cel bun în via Domnului”.

Într-adevăr, de la acel moment începând, decenii de-a rândul, Vlădica Eftimie a continuat a scrie, în istoria acestei de Dumnezeu păzite eparhii, pagini luminoase și dense cu lucrarea lui cea bună. A fost un păstor apropiat de oameni. N-a fost niciodată distant nici cu preoţii, nici cu credincioșii cu care, adesea, intra în dialog. Autoritatea lui nu izvora din înălţimea funcţiei, ci din bunătatea lui. Era o autoritate a iubirii care convinge, care cucerește și care smerește pe cel care gustă dintr-însa. A fost un om al comuniunii calde și continue. Îi era drag să aibă o legătură vie, directă cu oamenii, să stea de vorbă cu ei. Privind la modul cum și-a trăit viaţa, nu greșim dacă am considera că ea este întrutotul inspirată de cuvântul Evangheliei care ne învaţă că „Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11). La acest cuvânt s-ar putea adăuga, în chip firesc, și cuvântul rostit de Sfântul Apostol Pavel, cum că „suntem împreună-lucrători ai bucuriei voastre” (II Cor. 24).

Vlădica Eftimie nu doar că se dedica sufleteşte păstoriţilor săi, ci le transmitea acestora și o permanentă încredere în faptul că, în lume, cel care Îl urmează pe Hristos nu poate să fie decât biruitor. De aici și faptul că ostenelile sale nu erau niciodată însoţite de încruntare sau de sforţare, ci pe toate le săvârșea cu deplină seninătate. Avea conștiinţa puternică a vremelniciei acestei lumi și, deopotrivă, a dăinuirii cuvintelor Evangheliei. Dumnezeu l-a binecuvântat cu ani mulţi, poate și pentru acest optimism al său, precum și pentru bunătatea sa, pentru capacitatea sa de a ierta toate și a arăta multă milă faţă de neputinţele omenești.

Înaltpreasfinţitul Eftimie a fost om harnic și curajos. Multe biserici au fost zidite în vremea păstoririi sale, pe când regimul era potrivnic Bisericii. Îmi mărturisea, alaltăieri, chiar în ziua morţii sale, un preot care acum slujește în Arhiepiscopia Iașilor, că un astfel de lăcaș de rugăciune a fost posibil a se ridica, din temelie, la sfârșitul anilor '70, doar pentru că Episcopul Eftimie a avut curajul de a-și asuma eventualele consecinţe neplăcute din partea autorităţilor de atunci. Nu rareori lua, de pe umerii colaboratorilor sau preoţilor din parohii și mănăstiri, asupra sa povara unor astfel de decizii, extrem de grele în acei ani.

Arhiepiscopul Eftimie a fost apreciat și iubit nu doar de păstoriţii săi, ci și de fraţii săi arhierei. În Sfântul Sinod și în inimile sinodalilor avea locul său aparte. Ierarhii tineri îl apreciau pentru simplitatea lui, pentru forţa de a vedea dincolo de imediatul lucrurilor. Uneori doar prezenţa sa, a unui om atât de încercat în viaţă, era deajuns pentru a transmite celor din jur încredere și neclintită nădejde în ajutorul lui Dumnezeu. Avea nu doar simţul comuniunii, al sobornicităţii în Biserică, ci și pe cel al ascultării în această Biserică. A fost, de aceea, întotdeauna, în foarte frumoase relaţii cu superiorii săi pe linie bisericească.

Este de notorietate prietenia sa cu vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist, fiind doi oameni uniţi și de greutăţile comune pe care le-au înfruntat, deși în slujiri diferite. În cuvântul adresat de Patriarhul Teoctist, în 2004, acum zece ani, la împlinirea, de către Vlădica Eftimie, a vârstei de 90 de ani, se conturează poate cel mai sintetic portret al acestui venerabil arhiereu al cărui trup neînsufleţit se află, azi, înaintea ochilor noștri. Spunea atunci Patriarhul Tectist: „Mărturie a acestor strădanii, hrănite cu multă credinţă şi evlavie şi udate cu o mare iubire de Dumnezeu şi de Biserica Lui, stau căldura sufletească şi nepreţuita sinceritate a Preasfinţitului Episcop Eftimie, statornicia şi răbdarea monahală deprinse în duhul sfintelor pravile păstrate în mănăstirile moldave, dragostea şi blândeţea nemărginită faţă de preoţii şi credincioşii încredinţaţi spre păstorire, dărnicia şi milostenia faţă de cei sărmani şi neajutoraţi, trăsături de caracter care au impus respectul şi preţuirea sfinţiţilor părinţi sinodali, a colaboratorilor şi a celor care-l înconjoară”.

Cu adevărat, Arhiepiscopul Eftimie a fost om de mare generozitate. Indiferent de starea lor socială sau de poziţia din Biserică, toţi cei care îi cereau ajutorul se bucurau de o atenţie specială și de un răspuns prompt. Banul său se îndrepta cel mai adesea către unele mănăstiri sărace din eparhie. Preocupare sa pentru cei aflaţi în nevoi și suferințe răzbate și din scrisorile sale pastorale. Spunea, la Învierea Domnului, în 1993: „Câţi orfani în suferinţă, câte văduve neajutorate, cîţi bătrâni în lipsă, cîţi bolnavi şi cîtă suferinţă întâlnim în spitale, în azile, în cămine, în orfelinate şi în penitenciare? Câte familii sărace, care poate pentru sărbătoarea de astăzi nu au avut cu ce-şi pregăti masa de Paşti şi n-au putut-o împodobi cu pasca şi tradiţionalele ouă roşii? Plecând de la biserică, de la bucuria Învierii Domnului, duceţi mai întâi darurile voastre împodobite cu lumina de Paşti în casele celor aflați în suferinţă.”

Greaua suferinţă, din ultima parte a îndelungatei sale vieţi, cu certitudine l-a ajutat pe Vlădica Eftimie, în ceas de veghe și de neputinţe fiind, să mediteze la cursul vieţii sale, la greșelile pe care, ca om, le va fi săvârșit în această viaţă. I-a dăruit, astfel, Domnul, anii aceștia atât de preţioși pe care omul îi poate folosi, în amurgul vieţii, spre a agonisi și mai multă pocăinţă.

Lunga sa viaţă a însemnat și binecuvântarea de a putea hirotoni mulţi preoţi. Aceștia l-au purtat, cu siguranţă, ani de-a rândul, în rugăciunile lor, mai ales la sfânta proscomidie. Aceasta și toate aceste lucruri şi situaţii sesizate în viaţa Arhiepiscopului Eftimie sunt tot atâtea nădejdi că sufletul său se va fi ridicat, în cereștile locașuri, ușor ca sufletul unui prunc abia botezat, curăţit fiind de tot ceea ce este pământesc.

Doresc, în încheiere, să dau citire unor cuvinte rostite de Înaltpreasfințitul Eftimie în 1992, cuvinte pe care le putem considera ca un testament pentru toată suflarea creştinească din Arhiepiscopia Romanului şi Bacăului. „Vă invit, prea iubiţii mei să sporiţi în cunoaşterea adevărului Ortodoxiei, să rămâneţi neclintiţi la Altarul Sfintei noastre Biserici Ortodoxe și să conlucraţi pentru întărirea fraţilor noştri români şi ortodocşi aflaţi in primejdii diferite”.

Înaltpreasfinţitul Eftimie a încheiat, iată, urcușul ce i-a fost rânduit în această viaţă, plecând de la poalele muntelui Ceahlău și atingând, cu nădejde și râvnă neobosită, culmea cea deschisă către cer a Taborului. O călătorie care a durat 100 de ani, dar care, privită acum, pare că a trecut ca într-o clipă. Să rânduiască Iubitorul de oameni și multînduratul Dumnezeu loc de odihnă sufletului credinciosului Său rob, Înaltpreasfinţitul Eftimie. Iar celor din această eparhie: episcop vicar, preoţi, monahi şi credincioşi, precum şi membrilor familiei biologice, vă transmitem, în duh de nădejde pascală, părintești şi frăţeşti condoleanţe, rugându-ne Domnului să vă întărească și de acum încolo pe calea cea bună a mântuirii, având purtare de grijă de această preafrumoasă Arhiepiscopie a Romanului şi Bacăului.

Cerem iertare noi, arhierei, preoți, monahi și credincioși pentru tot ceea ce am greșit în această viață față de Părintele Arhiepiscop Eftimie și Îl rugăm pe Dumnezeu să-l aibă în odihna Sa cea veșnică.

Veșnica lui pomenire!

† TEOFAN

Mitropolitul Moldovei și Bucovinei

* Cuvânt rostit de IPS Părinte Mitropolit Teofan în catedrala arhiepiscopală din Roman, la finalul slujbei de înmormântare a IPS Arhiepiscop Eftimie Luca (6 noiembrie 2014).