Motto

In necesariis unitas,
In dubiis libertas,
In omnibus caritas.

În cele necesare, unitate,
În cele îndoielnice libertate,
În toate însă, dragoste…!

Teologia și Biserica Ortodoxă consideră că fidelitatea față de Adevărul revelat al lui Hristos, precum și veracitatea Lui impun speranța că diferitele confesiuni creștine au realmente tensiunea și efortul spre adevărul lui Hristos, dar țin în același timp să sublinieze că unitatea autentică nu este un sincretism sau o relativizare, precum în sensul în care adevărată conștiință creștină nu concepe poziții și adevăruri fragmentate, contradictorii sau trecătoare, ci numai Adevărul unic, „același, astăzi și în veci”.

De modul de raportare și împărtășire de acest Adevăr depinde mântuirea omului. Mântuirea este mesajul central al credinței creștine și fundamentul neclintit al întregii vieți și al tuturor activităților Bisericii lui Hristos. Adevărul mântuirii fiind esența Evangheliei lui Hristos, fiecare creștin în parte și întreaga comunitate a creștinilor, Biserica, trebuie să dea mărturie despre acest adevăr, să marturisească pe Hristos cel Unu, Dumnezeu-Omul și să păzească puritatea adevărului mântuitor. Ȋn acest fel se poate mărturisi cu vrednicie, împreună cu Apostolul Pavel că: „propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăție, nici pe înșelăciune” (I Tesaloniceni 2,3).

Ȋn acest sens istoria Bisericii Ortodoxe dovedește că practica sinodalității a ferit-o atât de orice schimbări în materie de credință datorate unor decizii singulare, cât și de haosul unor opinii individualiste. Biserica constituie o extensie a comuniunii trinitare prin Fiul Ȋntrupat, la nivelul harului necreat și sfințitor care se oglindește în organizarea sinodală sau conciliară a Bisericii Ortodoxe.

Sinodul episcopilor, prin esența sa, are menirea de a apăra învățătura de credință și de a formula dogmele de credință împotriva sfidărilor care pot veni din Biserică sau din afara ei.

Procesul de apărare a unei învățături de credință înțeles în sens corect creștin, constă în primul rând în mărturisirea publică și conștientă a adevărului precum și a unicității lui. Nu există două sau mai multe adevăruri. Adevărul e unic prin esența lui.

Ȋn al doilea rând mărturisirea adevărului presupune dialog, pentru a avea cui să-l mărturisești. E foarte important să fii și ascultat când vorbești. Adevărul nu se mărturisește în neant, în pustiu, ci în comuniune, în iubire, în dialog. Dialogul mărturisitor presupune totodată respectarea tradițiilor și opiniilor celui căruia i-l mărturisești. Respectarea și acceptarea dialogului între tradiții și păreri încărcate de istorie, nu înseamnă nici pe departe solidarizarea cu ele, ci doar încercarea de convingere a celuilalt, nu prin polemică, ci prin mărturisire, că adevărul este unic.

Sobornicitatea despre care se vorbește astăzi pune în evidență tocmai faptul că adevărul este rezultatul comuniunii în iubire, nu al izolării cu pretenții exclusiviste de deținător al „adevărului adevărat”. Dumnezeu nu agrează fariseismul, și asta o știm din Scriptură. Nu poți să spui „Doamne, mulțumesc Ție că nu sunt ca ceilalți! Eu te cunosc perfect și te păstrez doar pentru mine! Nu te mărturisesc decât celor ca mine! Cei păcătoși să vină la credință singuri. Eu nu ies în întâmpinarea lor, pentru că Te-aș relativiza! Eu nu discut cu ei, pentru că, prin simplul dialog, m-aș molipsi de necredință. Să învețe singuri, să cunoască singuri! Eu Te-am găsit și Te păstrez doar pentru mine! Fiecare să se descurce!” Din păcate nimic nu este mai fals decât acest raționament care din nefericire mai persistă chiar și în anul 2016 din epoca iubirii.

Trebuie precizate foarte clar și logic câteva aspecte legate de acest subiect al ecumenismului și al principiului sinodalității.

Problema ecumenică nu este unitatea Bisericii în esența ei, care este dată de Dumnezeu și este păstrată în mod istoric și văzut în Biserica Ortodoxă – Una Sfântă –, ci dezbinarea istorică a creștinilor. Schisma nu se află în interiorul Bisericii, ci în separarea confesiunilor creștine de Biserica neîmpărțită, care se află în continuitate directă cu Apostolii și cu Tradiția patristică. De aceea restaurarea unității văzute nu este o problemă de centralizare bisericească, nici de pluritate confesională, nici de uniformitate, ci de sinteză de credință comună, de unitate în diversitate și în comuniune.

Trebuie admis faptul că există elemente convergente și complementare în toate Bisericile creștine. Acceptarea ecumenică a acestor elemente nu înseamnă un acord separat asupra unei doctrine specifice, ci integrarea lor în această credință, până la urmă comună, a Tradiției neîntrerupte. A recunoaște diversitatea metodelor teologice, pluralismul lor, face parte din procesul tradiției.

Ȋn mărturisirea adevărului nu trebuie să cauți obligatoriu să rămâi unic, ci unit. Fiecare creștin este unic în felul său. Toți creștinii mărturisitori trebuie să fie „uniți în unitate”. Cu cât vor fi mai uniți în mărturisirea Unicului și singurului Dumnezeu, cu atât ei vor da expresie și consistență sufletului creștin al Europei, sfințeniei vieții și drepturilor fundamentale ale persoanei umane și ale apărării familiei. Europa, ca și lumea întreagă, are nevoie de bogăția culturii create de creștinism.

Autoritatea supremă de conducere în Bisericile Ortodoxe naționale este sinodul sau soborul. Acest termen arată faptul că Biserica cea una stă pe temelia sinoadelor ecumenice. Biserica este un întreg care rămâne neschimbat în ființa ei. Nu se schimbă în esența ei prin împărțire, ci rămâne o plenitudine sfântă într-o unitate desăvârșită. Aceste sinoade exprimă comuniunea frățească a tuturor în Hristos, toți fiind legați prin aceeași iubire a Duhului Sfânt.

Mărturisirea adevărului prin sinoadele Bisericii, cum este și Sfântul și Marele Sinod care va avea loc anul acesta în Creta între 17 și 27 iunie, nu presupune nicidecum o invitație la o politică de confruntare reciprocă și nici la o politică de negociere a adevărului. S-a pus problema, de către teologi importanți, a legitimității negocierii adevărului. Nu cred că se poate vorbi despre o negociere a adevărului, despre o târguire asupra lui sau despre diverse cedări sau renunțări la unele „componente ale adevărului”. Adevărul nu se poate împărți, nu se poate negocia. A încerca să actualizezi sau să prezenți într-o manieră actuală problemele care necesită rezolvare, nu înseamnă negociere a adevărului. A vorbi despre taina căsătoriei, despre post, despre problemele diasporei ortodoxe sau despre relațiile Bisericii Ortodoxe cu restul lumii creștine, nu înseamnă nici pe departe vreo tendință de negociere a Adevărului. Adevărul este Hristos. Dogmele sunt imuabile și veșnic actuale prin natura lor. A încerca de exemplu să actualizezi un canon, nu înseamnă negocierea adevărului.

Temele propuse pentru discutare în cadrul acestui sinod, nu sunt „componente” ale adevărului. Nici măcar canoanele nu sunt componente ale adevărului. Ȋnsă trebuie făcută o diferență clară între modificare, schimbare și actualizare. Aici nu este vorba de schimbare, ci de actualizare. Trebuie să se facă distincție între canoanele disciplinare și dogmele de credință cu caracter imuabil.

Canoanele nu sunt adevăruri revelate supraraționale, nu sunt dogme, ci sunt măsuri disciplinare susceptibile de actualizare în acord cu timpurile în care trăiești. E adevărat că nici un canon nu cade niciodată în desuetudine, dar atunci când își pierde operativitatea el nu se suprimă, ci ramâne în colecția de canoane ca un tezaur inestimabil. Nici Hristos la plinirea vremii nu a schimbat vreo cirta sau o iota din legea și proorociile vechii alianțe, ci le-a plinit, dându-le o nouă perspectivă. "S-a spus celor de demult…Să nu ucizi…,Să nu furi…etc. Dar Eu vă spun…!"

Pregătirea teologică joacă un rol foarte important în înțelegerea corectă a acestor realități. Mărturia creștină comună publică formează ambianța necesară dialogului teologic. Bisericile Ortodoxe au reacținat contra unei versiuni exclusiviste, socio-politice a ecumenismului. Fără educație teologică nu se poate înțelege că evenimente istorice, vizibil necesare potrivit curentelor societății contemporane, cum e și Marele Sinod din Creta, sunt singurul model de „comunitate sobornicească” recunoscut de istorie. Acest Sfânt și Mare Sinod nu înseamnă uniformizare, minimalizare artificială și formalistă a adevărului.

De asemenea este foarte adevărat și trebuie să se înțeleagă că Dumnezeu lucrează unde voiește, nu numai în Ortodoxie, pentru că nu poți limita lucrarea lui Dumnezeu. Un exemplu interesant în acest sens este cel dat de Pr. Acad. Dumitru Popescu într-o lucrare a sa unde spunea: „Pe pardoseala de marmură a unei catedrale din sudul Italiei, construită de bizantini, era reprezentat pe toată lungimea naosului, de la intrare la altar, «Arborele vieții», ca simbol al Mântuitorului Hristos în calitatea Sa de Logos Creator. Din trunchiul acestui arbore răsăreau numeroase ramuri, care purtau pe ele figuri de animale, care simbolizau popoarele din regiune, cum ar fi leul, păunul, șarpele și altele. Niște irakieni aflați în catedrală, care priveau cu mult interes aceste simboluri, au început să strige cu bucurie mare: «Iată și leul nostru din Bagdad!». Cu alte cuvinte, «Arborele vieții» voia să arate că existența neamurilor are drept rațiune faptul de a fi în voia lui Dumnezeu, fapt care explică motivul pentru care Mântuitorul trimite pe Sfinții Apostoli ca să predice Evanghelia la toate neamurile. Dumnezeu lucrează prin toate religiile în moduri și grade diferite, în funcție de evoluția istorică.”

Pentru noi, creștinii, mântuirea omului se înscrie în timpul istoric. Din această pricină Logosul din veci al Tatălui s-a făcut om la plinirea vremii. De aceea lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu în Hristos prin Duhul Sfânt cere în fiecare zi, și deci și astăzi, răspunsul nostru. Hristos merge totdeauna alături și împreună cu noi, edificând și stimulând viața Bisericii, revelându-i cu fiecare ocazie noi perspective, noi forme de a trăi și a lucra. Mântuirea este o experiență contemporană continuu reînnoită în credință.

Mântuirea este un eveniment în derulare. Nu te poți mântui doar prin asumarea radicală a posturii exclusive de „paznic” al dogmelor și al canoanelor, de paznic al tradiției. Tradiția trebuie mărturisită mai ales celor care n-o cunosc. Mărturisirea și prezentarea în fața neinițiaților și a necunoscătorilor, poate avea un impact mult mai plăcut în fața lui Dumnezeu decât „statul de veghe” la căpătâiul dogmelor și al canoanelor. Adevărul nu-i pe cale de dispariție și n-are nevoie nici de paznici și, cu atât mai puțin, de avocați. Profesorul meu de la Paris, Olivier Clèment ne spunea adesea: „Ortodoxia este în sine un tezaur. Însă, noi ortodocșii, pe acest tezaur, îl ferecăm în seifuri și apoi îl păzim ca nimeni să nu-l vadă sau să ni-l răpească. Nu este bine…! Ortodoxia trebuie să fie mărturisitoare, să-și prezinte tezaurul său lumii, oriunde și oricând. Să trecem de la contemplare la acțiune.”

De asemenea și Părintele Stăniloae spunea următoarele, în meditațiile care ni le ținea uneori la Facultatea de Teologie din București în anii 70-80: „Dacă din Ortodoxie înlăturăm Liturghia și Filocalia, aceasta rămâne un conglomerat de canoane și rituri fără valoare, pentru că legea și ritualul abstract suprimă iubirea. Ori, Dumnezeu este iubire!”

Mântuirea nu are o aplicare individuală, ci vizează și comunitatea în care omul există. De aceea nu trebuie să pregetăm să fim deschiși dialogului și comuniunii interpersonale, fiindcă Hristos ne cere ca toți să fim una fără să ne confundăm.

Pe baza unității sinodale, dialogul actualizant al rezolvării problemelor contemporane cu care se confruntă lumea creștină și nu numai este acceptat și aplicat în mod concret și necesar. Biserica nu va putea niciodată ignora problemele și dificultățile prin care trece lumea. Pe baza aspectul ei teandric, împlinirea persoanei în viața cerească nu se poate concretiza fără aplecarea concretă asupra „calității” vieții pământești.

Deci să înțelegem că, așa cum spunea Sfântul Macarie Egipteanul, credința este un act al întregii personalități. Ea cuprinde întreaga minte, întreaga voință, întreaga inimă.

Rațiunea poate exista fără credință, dar credința nu poate exista fără rațiune.

Cine crede trebuie să creadă și cu mintea!