27 de ani de la trecerea în veșnicie a pr. Dumitru Stăniloae

pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993)
pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993)

pr. Dumitru Stăniloae (1903-1993)

prima lucrare de doctorat despre opera părintelui Dumitru Stăniloae
prima lucrare de doctorat despre opera părintelui Dumitru Stăniloae

prima lucrare de doctorat despre opera părintelui Dumitru Stăniloae

prima lucrare despre opera părintelui Dumitru Stăniloae a fost scrisă de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim în anul 1994
prima lucrare despre opera părintelui Dumitru Stăniloae a fost scrisă de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim în anul 1994

prima lucrare despre opera părintelui Dumitru Stăniloae a fost scrisă de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim în anul 1994

prima lucrare despre opera părintelui Dumitru Stăniloae, scrisă de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim în anul 1994, a fost republicată în anul 2013 la Editura Filocalia a Arhiepiscopiei ROmanului și Bacăului
prima lucrare despre opera părintelui Dumitru Stăniloae, scrisă de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim în anul 1994, a fost republicată în anul 2013 la Editura Filocalia a Arhiepiscopiei ROmanului și Bacăului

prima lucrare despre opera părintelui Dumitru Stăniloae, scrisă de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim în anul 1994, a fost republicată în anul 2013 la Editura Filocalia a Arhiepiscopiei ROmanului și Bacăului

În trecerea ireversibilă a timpului, chipul blând al marelui teolog Dumitru Stăniloae va fi păstrat ca o icoană în memoria tuturor acelora care, însetaţi de dimensiunea spirituală a vieţii, îşi vor ghida paşii în această lume studiind, contemplând şi asimilând învăţături din vasta sa operă.

Ce chip frumos şi paşnic avea! În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă «chipul nemuritor al lui Dumnezeu-Iubire», iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea «persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu». Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea un urcuş nemijlocit către înviere şi evoca, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă sau vorbită, se distingea profilul teologului şi filosofului creştin ortodox de netăgăduit.

Părintele Dumitru Stăniloae a fost teologul care a mers la izvoare de unde s-a adăpat, devenind el însuşi izvor de înţelegere a Logosului. A spus-o şi el de mai multe ori: «adevăraţii teologi merg întotdeauna la surse, iar una dintre acestea trebuie să fie şi tradiţia spirituală românească».

Pentru el, poporul din Ardeal, de unde îşi trăgea obârşia, credinţa în Dumnezeu şi în Biserica neamului, omenia şi dragostea de pământul strămoşilor constituiau taine ale vieţii, mistere ale lumii. De aceea, Părintele Stăniloae este şi “teologul-patriot”, care a ştiut să transforme „spaţiul mioritic“ românesc în “spaţiu mistic” sau “spaţiu de nemurire pentru români“. Este dificil să rezişti ca persoană sau neam în faţa suflului occidental al globalizării şi aceasta cu atât mai mult cu cât există astăzi, în societatea noastră, o oarecare tendinţă de asimilare a iubirii de neam cu cea de patriotism desuet. Părintele Stăniloae ne-a convins că trebuie să ne orientăm spre propriile şi autenticele valori naţionale, deoarece doar aşa vom putea să recâştigăm identitatea naţională ce ne-a recomandat şi ne recomandă în istorie. El a recunoscut aceste valori şi le-a identificat ca fiind ”Ortodoxia şi Românismul”, cele două componente ce întregesc etosul profilului nostru. Ne-a amintit de fiecare dată, în scrierile sale, că ne-am dobândit identitate naţională după Hristos, ne-am format după Evanghelia lui Hristos şi tot aşa am supravieţuit.

Teologia Părintelui Stăniloae subliniază perenitatea gândirii şi a duhului patristic pe care le reactualizează într-o formulă accesibilă şi inteligibilă în contextul secularizant actual prin propunerea soluţiei patristice salvatoare pentru omul modern sfâşiat de angoasă şi cu vocaţia descompunerii şi dezintegrării, prezentându-i o gândire hristocentrică ce dă sens antropologiei pe care o orientează spre idealul religios răsăritean: îndumnezeirea. Opera sa, de altfel destul de amplă prin tematica şi profunzimea ei, gravitează în jurul sublimei teme a deificării, ca refacere fiinţială a omului, care, renăscut mistagogic, este chemat epectatic să progreseze de la starea de chip, la cea de asemănare şi unire cu Dumnezeu, stare ce devine un răspuns la chemarea ce dintru început i-a fost adresată, aceea de a rămâne om prin fire şi dumnezeu prin har. Identificăm în scrierile sale teologice capacitatea de a răspunde plauzibil şi inteligibil, într-un stil limpede şi plin de substanţă, mereu actual şi plin de prospeţime, omului contemporan însetat de înţelegerea sensului unei lumi tot mai divizate şi înstrăinate.

 Scrierile Părintelui Stăniloae reprezintă sinteza modernă a teologiei patristice ce plină de prezenţa Duhului ne determină să intuim faptul că autorul ei este un mistic. Opera sa nu este doar rezultatul erudit al unei corecte înţelegeri şi traduceri patristice, ci exprimarea firească a unui mărturisitor ce se situează în continuitatea duhului patristic şi neo-patristic şi a unui inspirat care aşterne în scris teandrismul relaţiei sale cu Duhul lui Dumnezeu. Puterea sa de pătrundere a tainei lui Dumnezeu şi vederea în ansamblu a teologiei au avut ca rezultat naşterea unei teologii vii, dinamice, pline de prospeţime, o teologie cunoscătoare ce conduce spre îndumnezeire, confirmând cuvântul biblic: ”Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3).

Oricât de apreciativ am dialoga referitor la opera Părintelui Dumitru Stăniloae, nu am reuşi decât în mică măsură să exprimăm adevărata sa valoare. Opera sa este monumentală şi străluceşte în toată complexitatea sa tematică. Cu siguranţă, numele său trebuie să stea alături de cele ale teologilor ale căror opere le-a tradus şi teologhisit.

 Credem că fundamentul întreg edificiului teologic al părintelui este iubirea intratreimică, ce se manifestă personal şi invită fiinţa umană la comuniune teandrică. Dacă ”iubirea a fost de la început”, atunci ea este totul în toate, singura realitate ce trebuie să anime universul, integrându-l dialogului cu Dumnezeu. Sfântul Evanghelist Ioan îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind Iubirea (I Ioan 1,14), singura virtute care nu poate fi anulată de vreo schimbare şi care ne poate introduce în veşnicia lui Dumnezeu (II Cor. 13,13). Tot ce a făcut Dumnezeu pentru om a fost o continuă jertfă pe altarul iubirii, de aceea şi Pavel Apostolul spune că nimic nu-l poate despărţi de această iubire. Raportat la societatea şi accepţiunile modernităţii, iubirea divină rămâne aceeaşi, Dumnezeu fiind neschimbabil, iar iubirea creştinului modern e necesar să fie asimilată celei divine. Trebuie să iubim aşa cum Dumnezeu ne-a iubit pe noi, cu o iubire responsabilă şi nu părtinitoare, selectivă; cu o iubire responsabilă şi mărturisitoare. Iubirea lui Dumnezeu este una jertfelnică; El ne-a iubit până la moarte cu o iubire nebună, cum spune Paul Evdokimov.

Cu profundă admiraţie şi recunoştinţă, Ortodoxia românească omagiază viaţa şi activitatea unui om ce în cadrul şcolii româneşti de teologie a fost Profesorul şi Teologul prin excelenţă. A materializat şi experiat în intimitatea fiinţei sale trăirea patristică pe care a tradus-o şi asimilat-o, îmbinând cele două principii emblematice pentru spiritualitatea răsăriteană ale asceticii şi misticii: praxisul şi theosisul. Părintele Stăniloae a trăit în duhul filocalic al teologiei marilor Părinţi ai Bisericii căutând şi iubind ca şi ei frumuseţea chipului omului despătimit şi împodobit cu darurile Duhului Sfânt şi întruchipând prin toată experienţa vieţii sale trăite, pentru posteritate, paradigma omului frumos, receptacul şi oglindire a Frumosului divin. Teologia sa filocalică are darul nu doar de a dezvălui căutătorului frumuseţea lăuntrică intratrinitară, ci şi de a-l conduce şi înălţa spre înţelegerea şi vieţuirea într-o atmosferă filocalică plină de prezenţa Duhului ce prin Logosul divin îl orientează spre împlinirea comuniunii teandrice cu Tatăl. Această particularitate filocalică a teologiei sale subliniază în mod sublim autenticitatea unei gândiri independente de mecanismul reducţionist, limitat, al formulărilor scolastice şi al logicii aristotelice, dar în acelaşi timp libere în înţelesul ce rezultă dintr-o comuniune interpersonală în procesul cunoaşterii apofatice. Teologia sa nu este una descriptivă, detaşată, ci una participativă, ca invitaţie la dialog cu Dumnezeu, ca o continuă liturghisire, ce înfăţişează pe Dumnezeu şi umanitatea într-o nedespărţită comuniune jertfelnică, într-un dialog înălţător, deificator care adună în sine înţelesurile Tainei existenţei.

Viaţa Părintelui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – vocaţia teologhisirii – a împărtăşit cititorilor, făcând din acesta un bun al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna tuturor, însă nu şi interpretarea ei: o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia sa atât de variată şi profundă. A fost teologul sintezei, ca nimeni altul după mai multe secole, reuşind să pună în dialog constructiv marile idei şi curente culturale şi filosofice cu teologia trăită la cel mai înalt şi autentic nivel, şi a ştiut să orienteze teologia simultan în cele trei ferestre ale timpului: trecut prezent şi viitor, lăsând, deci, o teologie apostolică, contemporană şi profetică. Teologia sa este, în acelaşi timp, o teologie a iubirii şi comuniunii personale, „o teologie a libertăţii personale şi a sfinţirii creaţiei” (Preafericitul Patriarh Daniel).

Desigur că o astfel de teologie şi o astfel de personalitate nu puteau trece neobservate de un ieromonah din acele vremuri postdecembriste, când braţul secular al totalitarismului şi prigoana anticreştină căzuseră. Simţeam o admiraţie profundă pentru omul şi teologul Stăniloae. În ceea ce mă priveşte, mă simt profund îndatorat faţă de marele teolog, pentru că prin el şi prin gândirea sa teologică mi-am înscris numele între cei ce poartă titlul academic de doctor în teologie. N-aş putea spune că am fost un ucenic apropiat al Părintelui, dar l-am cunoscut încă din anul 1969, când am intrat ca frate la Mănăstirea Sihăstria. De atunci, chipul lui mi-a devenit paradigmă şi icoană. Părinţii din vremea aceea ai Sihăstriei, (Cleopa Ilie, Petroniu Tănase, Partenie Buşcu, Paisie Olaru, Caliopie Creangă, Ioanichie Bălan etc.), făceau adesea referinţă la marele teolog, mai ales că, pe atunci, Patericul egiptean şi Filocalia (existau doar primele patru volume) constituiau manualul vieţii spirituale pentru tinerii monahi ce se nevoiau căutând repere patristice în perioada de noviciat. După ani şi ani, a venit timpul când, pe atunci IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, m-a trimis să-mi aprofundez studiile de teologie la Paris (1990). Între altele, Părintele Mitropolit mi-a spus: „Mergi la Domnul Olivier Clément şi spune-i că doreşti să faci o teză de doctorat care să se intituleze „l’Eglise face à la modernité, point de vu orthodoxe” („Biserica în faţa modernităţii, punct de vedere ortodox”).

Aşadar, preocupările mele în momentul plecării în străinătate au fost legate de cunoaşterea şi înţelegerea fenomenului secularizării ce aproape ruinase Occidentul creştin, iar acum aştepta extinderea şi în spaţiul românesc. Însă, marele teolog Olivier Clément m-a determinat să îmi schimb opţiunile şi în loc să analizez, pentru Ortodoxie, cauzele care au condus Occidentul spre această maladie generalizantă, am analizat perspectiva deificării fiinţei umane în viziunea Părintelui Stăniloae şi apoi am prezentat-o ca posibilă soluţie salvatoare pentru ieşirea din impasul spiritual al omului modern. Astfel, marele profesor mi-a spus: „Într-adevăr, este un subiect de actualitate, dar ar fi mai interesant dacă ai prezenta personalitatea şi gândirea teologică a Părintelui Stăniloae, pentru că este cel mai mare teolog ortodox al secolului al XX-lea, iar noi, occidentalii, îl cunoaştem foarte puţin”. La sfatul său am venit la Bucureşti şi m-am prezentat la Părintele Stăniloae. Era în toamna lui 1991. Ca şi în alte rânduri, m-a primit cu aceeaşi bucurie şi aceeaşi bunătate angelică. După ce am evocat împreună numele teologilor ruşi de la Institutul Saint Serge din Paris, pe care sfinţia sa îi cunoştea foarte bine, i-am prezentat şi scopul vizitei mele, acela de a încerca, sub îndrumarea lui Olivier Clément, să scriu o teză de doctorat despre unul sau mai multe puncte ale teologiei Preacucerniciei sale. M-a privit cu ochii întredeschişi şi mi-a spus cu blândeţea-i caracteristică: ”Lăsaţi-mă să mă duc dincolo şi după aceea o să scrieţi despre mine şi despre cele ce m-a inspirat Dumnezeu să scriu”. Parafrazând cuvintele lui Hristos de la întâlnirea, pe malul Iordanului, cu Ioan Botezătorul, i-am zis: ”Lăsaţi acum şi pliniţi dorinţa prietenului de suflet de la Paris, Olivier Clément, care, ştiţi, cât vă iubeşte şi preţuieşte gândirea teologică a Preacucerniciei voastre”. Şi, parcă-l văd pe Părintele că se ridică de pe scaun şi alege un dosar din rafturile pline de manuscrise şi cărţi care înţesau pereţii „chiliei” sale. Apoi zice: „Sfinţia ta eşti călugăr, şi dacă vrei să începi cu ceva, iată, scrie ceva despre mistica mea, care ştiu că a avut mare trecere la părinţii călugări, asemenea Filocaliei”. Din dosarul ales, dintre cele atât de multe ale bibliotecii sale, a scos câteva foi îngălbenite de vreme (probabil schiţa planului inegalabilei sale opere „Ascetica şi Mistica Ortodoxă”) şi mi-a spus: „Scrie câteva idei care să-ţi fie de ghid”. Şi ideile nu au fost altele decât planul lucrării, pe baza căruia mi-am redactat teza de doctorat la Paris. Aşadar, am ales această temă numai după ce am obţinut binecuvântarea şi îndrumarea în realizarea planului lucrării. A fost prima teză de doctorat ce a abordat teologia Părintelui Dumitru Stăniloae, iar prezentarea ei într-un astfel de spaţiu occidental a însemnat deschiderea unui câmp de lucru pentru noii teologi, români şi străini.

 Întâlnirea aceea cu Părintele Stăniloae a fost o revelaţie, o încântare, o bucurie nespusă. A fost, de altfel, şi ultima, căci nu am reuşit să-l mai văd în viaţă, trebuind să rămân la Paris mai mulţi ani, până la finalizarea tezei, în toamna anului 1994. Aşadar, la un an după trecerea lui în veşnicie (5 octombrie 1993), ca un omagiu adus Părintelui de ziua onomasticii Sale, Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir, în data de 26 octombrie, mi-am susţinut teza de doctorat la Paris, intitulată: „La déificaţion de l’homme d’après la pensée du Père Dumitru Stăniloaë”.

Până în prezent s-au scris foarte multe lucrări despre opera lui, şi se vor mai scrie, dar rămân cu bucuria şi impresiile profunde pe care prezenţa şi elocinţa marelui teolog le-a sădit în fiinţa mea, dar şi cu cinstea de a fi fost primul teolog care a scris o teză de doctorat abordând unul dintre capitolele principale ale înaltei sale teologii. Ca un prinos de recunoştinţă şi sfântă preţuire, în anul 2003, la împlinirea a o sută de ani de la naşterea Părintelui, şi la comemorarea a 10 ani de la renaşterea sa în ceruri, Înaltpreasfinţitul Daniel a dat binecuvântarea ca lucrarea mea să vadă lumina tiparului la editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, „Trinitas”, din Iaşi, fiind reeditată în anul 2013 la Editura Filocalia a Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Sper că şi prin aceasta am adus smerita mea contribuţie la evocarea celui care şi-a înscris numele în panteonul gândirii teologice universale, prin excepţionala sa operă, dar şi prin viaţa sa exemplară de preot şi dascăl de teologie. Trebuie, într-adevăr, ca persoana şi opera sa să fie cunoscute de câţi mai mulţi teologi, nu numai cei de azi, ci mai ales de generaţiile care vor veni după noi, căci, după cuvântul episcopului-cronicar Macarie al Romanului (sec. al XVI-lea), avem datoria morală ca „lucrurile întâmplate în vremurile şi domniile trecute să nu fie acoperite de mormântul uitării”, căci „morţii nu mor când sunt depuşi în morminte, ci atunci când cad în uitare”.

Părintele Stăniloae a trăit 90 de ani în această ”Grădină a Maicii Domnului” culegând nectarul celei mai înalte gândiri teologice, pe care l-a constituit într-un adevărat florilegiu filocalic, o capodoperă ce l-a recomandat ca fiind un Părinte al Bisericii care a gândit, trăit şi scris în duhul patristic al Bisericii Universale din toate timpurile.

La acest an aniversar, în care teologia românească se înclină cu recunoştinţă înaintea moştenirii spirituale pe care a Părintele Dumitru Stăniloae a încredinţat-o posterităţii, conştientizăm valoarea inegalabilă a gândirii sale pentru viaţa duhovnicească ecleziastică, dar şi de reper teologic în formularea adevărului de credinţă al Bisericii.        

Prin urmare, acum la împlinirea a 117 de ani de la naşterea lui şi la 27 de la trecerea sa în viaţa veşnică, îl putem numi şi „Părintele Dumitru Teologul”, fără a sugera expres o tentativă de canonizare. Aceasta se va decide în timp, când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare. Însă apelativul de „teologul” i se potriveşte întru totul, fiindcă a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum niciun canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, cine ştie? Poate timpul suntem noi, căci trăirea Părintelui cu Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

 În orice caz, Părintele Dumitru Stăniloae va rămâne peste veacuri Părintele spiritual al Teologiei româneşti şi universale, ocupând permanent un loc special în inima teologilor şi creştinilor de pretutindeni.