Mai bine de-o săptămână, în mijlocul lui răpciune,

Se cinstește Sfânta Cruce cu multă înțelepciune.

Biserica-și cheamă fii, adunându-i ca o mamă,

Să retrăiască momentul, ca mister și nu ca dramă.

Retrăind evenimentul, actualizând misterul,

Coborâm în inimi pace și în suflete tot cerul .

 

Crucea, în vremea aceea, era armă de tortură.

Erau răstigniți tâlharii, condamnați cu multă ură.

Însă, la plinirea vremii, ca un mare paradox,

Acest semn de umilință l-a acceptat și Hristos.

El a devenit Altarul unde s-a jertfit Iubirea,

Hristos răstignit pe dânsa răscumpără omenirea.

 

Noi, ce am urmat pe Domnul, purtând semnul sfintei cruci,

Facem mereu anamneză a momentului de-atunci.

Deci, ne amintim cum Domnul, intrat în Sfânta Cetate,

Imediat după serbare a fost condamnat la moarte.

Pe atuncea Palestina nu mai era suverană,

Făcea parte din Imperiul pus sub curia romană.

 

Nimeni nu putea să facă judecată în popor,

Decât cel trimis de Roma, numit ca guvernator.

De aceea fariseii, după ce au ținut sfat,

Legându-și concetățeanul l-au dus la Ponțiu Pilat.

Iată din nou paradoxul: cum Eternul Creator

Stă legat la judecată, ca un mare trădător!

Deși cunoscut de Dânsul, acesta l-a întrebat:

„De ce te-au adus la mine, oare esti Tu împărat?”

„Tu zici...!”, a spus Condamnatul, și apoi El a tăcut,

Deși toți din jur strigară, acuzându-l tot mai mult.

Dregătorul, văzând zarva și tăcerea lui Iisus,

S-a spălat pe mâni îndată și apoi așa a spus:

„Nu găsesc în el vreo vină ca să fie condamnat!

„Dacă voi aveți vreo lege, judecați-l imediat!”

„Da, răspunsu-i-au iudeii, după sfânta noastră lege

Omu-acesta treb’ să moară, ca tâlharul făr’de lege.”

Auzind guvernatorul felul lor de a gândi,

S-a înspăimântat amarnic și-a-nceput a se-nvoi.

A poruncit să-l îmbrace cu-o hlamidă de ocară,

Cu spini i-a-ncoronat capul și apoi l-au scos afară.

Prezentându-l la mulțime ca să îl batjocorească,

„Ecce omul”, zise dânsul…! Iar ei… „Să se răstignească!”

„Cum să răstignesc eu oare pe al vostru împărat

De ce nu îl recunoaște-ți?, întrebatu-i-a atunci Pilat.

„Nu-l cunoaștem pe Acesta și nici n-acceptăm pe altul!

Doar Cezarul de la Roma ne e nouă Împăratul!”

Și Pilat, văzând gâlceava și mânia omenească,

A semnat atunci sentința și l-au dat să-l răstignească.

 

*

Iisus primi sentinţa, iară judele, din ură,
Dădu ordin ca să moară pe-o armă de tortură.
Sentinţa promulgată în 12 nysani
S-a pus în aplicare prin ighemoni romani.
 

Legară Osânditul, şi-I pun pe spate-o cruce.
Iisus, slăbit şi firav, abia o poate duce.
Nu era greu doar lemnul, ci murdăria lui,
Adică tot păcatul şi viciul omului.
 

Bătut, împins cu sila, Blândul Păstor îşi duce
Nu crucea Lui, ci-a noastră, ascunsă-ntr-a Lui cruce.
Mergea încet Stăpânul, iar urletele lor
Au străbătut prin veacuri… Ecou asurzitor!

 

Când El cădea adesea sub greaua Lui povară,
Soldaţi-I dădeau palme şi vorbe de ocară.
Şi cum din nou căzuse şi nu s-a ridicat, 
El fu lovit amarnic c-un bici, de un soldat.
 

Simţind aspra durere, Iisus porneşte iar,
Săltând din nou povara pe umeri, spre calvar.
În ultima-I sforţare, trei paşi mai izbuteşte.
Oftează, se-ncordează şi iar se prăbuşeşte.

 

Atuncea, ighemonul, găseşte-un trecător,
Pe care îl sileşte, zicând poruncitor:
„Ia-I crucea de pe umeri, Acestui osândit,
Că se termină ziua şi treb'e răstignit.”
 

Şi Simon din Cirene ia crucea Sa pe umeri.
O duce pe Golgota, "în vremea-aceea"… Vineri.

 

*

 

În Simon din Cirene s-acunde, figurat,
Tot omul de pe lume, cu sufletul curat.
Prin Simon înţelegem că viaţa de aici
E drumul spre Golgota, un drum bornat de cruci.

 

*

 

Când porţi pe umeri crucea ta, gândind la Cel de Sus,
Se regăseşte în a mea şi-n cea a lui Iisus.
Deci, fiecare-n felul său, să-şi poarte crucea sa,
Căci toate crucile-n buchet se-nfig pe Golgota.
 

Când Iisus fu răstignit, pe cruce El murind,
El răstignea a noastre cruci, căci El murea iubind!