Omul putea să nu moară de-ar fi fost ascultător,
Însă așa, prin cădere, a devenit călător.
Chipul în el nu se şterge, dar opac a devenit,
După ce-a călcat porunca mâncând din pomul oprit.
Omul, pervertit, continuă să îşi afle prototipul
Şi-aleargă cu disperare, scrutând cerul şi pământul.
Unii au făcut din aştri sau din lucruri dumnezei,
Altora le-a dat prin minte că dumnezeu sunt chiar ei.
Cei nemilostivi şi lacomi, egoişti în a trăi
Şi-au făcut din bogăţie raţiunea de a fi.
Când Dumnezeu văzu omul obosit de căutare
A coborât Însuşi la dânsul, arătându-i i îndurare.
A-nceput să-şi cate chipul în orice fiu risipitor,
Pentru a-l repune-n cinste ca un tată iubitor.

***

Într-o zi, Învăţătorul, ajungând seara-ntr-un sat
I-a ieşit în cale-un tânăr, chipeş, frumos, manierat.
Fără multă ezitare acest tânăr scrupulos,
Cu multă condescendenţă, s-adresează lui Hristos:
„Învăţătorule bune, spune-mi, te rog, ce să fac
Ca să-mi continui viaţa dincolo de acest veac?”
Apostoli se mirară, ţintuindu-l cu privirea:
Cum pe-un tânăr ca acesta îl preocupă mântuirea?
Însă, Iisus, simţindu-l că e puţin demagog,
Nu se miră şi-i răspunde ca un mare pedagog:

„De ce-mi spui bun? Știi prea bine că divinul atribut
Numai Dumnezeu cel Unul îl are din început.
Cât priveşte mântuirea sau viaţa cea de-apoi,
Păzeşte cu acribie poruncile vechi şi noi.”
„Care?”, zice el năvalnic, „Toate?”, „Zece porunci?”
„Da!”, zise Hristos afabil şi îi prescrie El vreo cinci.
„Păi, Rabi, toate acestea le-am ţinut dumnezeieşte
Încă din copilărie! Tu spune ce-mi mai lipseşte.”
"Da, simţi tu, frăţioare, că mântuirea nu-i lege,
Ea a apărut în lume pentru cei fărădelege.
Pentru cel ce o respectă şi nicicum nu o ştirbeşte,
Ţine echilibrul vieţii, însă nu îl mântuieşte.
Tu, care-ai simţit acestea, vrei să faci ceva mai mult.
Îţi dau sfat şi nu poruncă să alegi ce-i de făcut.
Mergi acasă, vinde toate şi le-mparte la săraci.
Pune rânduială-n casă şi de slavă te dezbraci. 
Şi, eliberat de toate, dar mai ales de mândrie,
Neregretând niciodată: vino şi urmează mie!”

Când a auzit acestea, tânărul s-a întristat.
N-a mai zis nimic sărmanul şi îndată a plecat.

După ce plecă acesta, şi Iisus s-a întristat.
A chemat toţi ucenicii, cărora le-a cuvântat:
 

„Ascultaţi ce vă spun astăzi, ca un mare adevăr:
Cel ce are bogăţie foarte greu intra-va-n cer.
Camela unei corăbii trece prin urechea-unui ac,
Însă bogatul în ceruri, foarte rar s-a întâmplat.”
Ucenicii se uimiră auzind aceste vorbe.
Iară unul, mai aproape, a-ndrăznit ca să-l întrebe:
„Cine oare mai poate atunci să se mântuiască
Dintre toţi oamenii lumii, jos, în viaţa pământească?”
«La oameni, le zice Domnul, pare-a fi cu neputinţă
Însă la Dumnezeu Cel din ceruri totul este cu putinţă.
Iată, voi aţi lăsat toate, case, familii şi-avere,
Şi M-aţi urmat cu credinţă, fără nici o șovăire.
Când aţi auzit cuvântul, "vino şi urmează Mie".
N-aţi mai dat prioritate, mai ales la bogăţie.
Că acest cuvânt înseamnă, "fii asemenea cu mine!"
Adică chipul Meu de-odinioară să se recunoască-n tine.
Eu am coborât în lume nu pentru "a avea",
Ci pentru "a da" la oameni din toată iubirea mea.
"A da" din iubire totul, asta înseamnă "a mai fi"
Că Dumnezeu „n-are", ci "Este" şi dăruind vei dobândi.
Cel ce dobândeşte lumea numai pentru "a avea"
Nu mai încape-n "Iubirea" şi Împărăţia Sa.
Într-un panier cu daruri nu încape şi "a fi",
Întrucât a fi înseamă a face prin "a iubi".
Dumnezeu ne dă de toate şi se bucura c-"avem"
Sărăcia nu-i virtute și, mai mult, nu-i nici blestem.

Egoistul care spune: „bogăţia-i darul meu”,
Iar pe semen îl ignoră, acela e un ateu.
Chiar dacă, formal, el zice că poruncile păzeşte,
N-are viaţă întru sine şi nici că se mântuieşte.»

*Meditaţie lirică la Duminica a XII-a după Rusalii