În această perioadă, Sfânta Biserică ne cheamă să ne ridicăm din amorţirea sufletească şi, ca oarecând femeile mironosiţe, să mergem la mormântul Domnului, adică în orice lăcaş de închinare, ca să fim întâmpinaţi şi noi, ca şi ele, de „doi bărbaţi în veşminte strălucitoare“, care ne vor spune că Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte calcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!
Acest imn este de fapt mărturisirea pe care purtătoarele de miruri au făcut-o apostolilor, şi care, la rându-le, au transmis-o lumii, ajungând din generaţie în generaţie până la noi, cei care, înţelegând prin credinţă acest adevăr fundamental, vieţuim cu speranţa propriei învieri duhovniceşti şi a trecerii în Împărăţia plină de lumină a lui Dumnezeu. Aceasta e mărturia pe care o face Sfânta noastră Biserică de veacuri, fără încetare, întreaga ei viaţă fiind pătrunsă de frumuseţea şi lumina învierii Mântuitorului. Aceasta e mărturia pe care şi noi, fiii Sfintei Biserici a lui Hristos, o confirmăm şi afirmăm, vădind prin cuvânt şi fapte credinţa noastră nestrămutată în Înviere.
Sfântul Evanghelist Luca este cel care prezintă evenimentul învierii într-un mod aparte. El spune că: „În prima zi de după sâmbătă (duminica), foarte de dimineaţă, au venit ele la mormânt, aducând miresmele pe care le pregătiseră. Şi au găsit piatra răsturnată de pe mormânt. Şi intrând, nu au găsit trupul Domnului Iisus. Şi fiind ele încă nedumerite de aceasta, iată doi bărbaţi, (adică doi îngeri) au stat înaintea lor, în veşminte strălucitoare (…) Au zis aceia către ele: De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci s-a sculat.“ (Luca 24, 1-6). De ce oare aceşti „doi bărbaţi“ sunt îmbrăcaţi „în veşminte strălucitoare“ duminică dimineaţa, că doar nu înviaseră ei? Ca un paradox, în altă parte a Evangheliei, Iisus înviat, atunci când se arată, în Ghetsimani, Mariei Magdalena, nu este îmbrăcat în veşminte strălucitoare, căci a fost confundat de aceasta cu grădinarul. Sigur, nu înviaseră ei, dar anunţau Învierea! Erau martorii ale căror chipuri scăldate în lumina Celui pe care Îl văzuseră înviat ne amintesc de chipul strălucitor al lui Moise, cel ce în Sinai văzuse „spatele lui Dumnezeu“, dar şi de cei doi martori ai Schimbării la Faţă de pe Tabor. Şi de fiecare dată când eşti mesagerul Învierii, atunci te îmbraci în haină strălucitoare, pentru că prin Înviere „toate se umplu de lumina şi cerul, şi pământul, şi cele de desubt“. Aşadar, Hristos a înviat pentru noi, nu pentru El Însuşi, pentru ca noi să fim părtaşi ai învierii Lui.
Învierea, o taină care se dovedeşte prin credinţă
Cei doi bărbaţi care străjuiau mormântul gol le interoghează pe cele ce sosiseră dis-de-dimineaţă la mormânt: „De ce căutaţi pe Cel viu printre cei morţi? Nu este aici, ci s-a sculat.“ (Luca 24, 5-6). În fond, ei au dreptate. Iisus înviase, dar prin El, aşa cum precizează imnul pascal, atât îngerii din ceruri, cât şi tot Universul participă ontologic la acest act. După înviere, nimeni nu mai are niciun motiv să stea în cimitir şi în doliu. Cel ce înviază se duce unde este viaţă. Cu toate acestea, trăirea actului învierii trebuie începută de la mormânt, căci numai lângă acesta poţi percepe mai bine sensul şi consistenţa vieţii. Femeile mironosiţe şi apoi apostolii primesc vestea învierii alături de un mormânt gol. Întâlnirea cu aceşti „bărbaţi în veşminte strălucitoare“ poate să mire pe mulţi. De unde întrebarea firească: De ce îngerii anunţă învierea şi nu Iisus Însuşi? De ce oare s-a derobat Iisus de mormântul în care a fost pus? De fapt, şi la naşterea Domnului tot îngerii au anunţat păstorilor evenimentul. Evident că El va apărea în mai multe împrejurări de-a lungul celor 40 de zile până la Înălţarea la ceruri. Nu a anunţat învierea El Însuşi, tocmai pentru a ne arăta că învierea este un mister, o taină care se dovedeşte prin credinţă, nu prin argumentări logico-ştiinţifice. Deci păruta absenţă a lui Iisus de la mormânt este un apel. Iisus înviat nu s-a arătat femeilor mironosiţe aievea, pentru a le obliga să reflecteze asupra evenimentului. De fapt, „bărbaţii“, adică îngerii, le invită la aceasta zicându-le: „Aduceţi-vă aminte cum v-a vorbit fiind încă în Galileea“ (Luca 24,6). Evanghelia s-a predicat prin cuvânt, apoi a fost scrisă. Autorii scripturilor sfinte au ascultat mai întâi cuvântul revelator şi apoi l-au consemnat şi în scris. În teologia ortodoxă se arată că omul crede nu pentru că vede, ci vede prin credinţă conştientă pe Cel ce este nevăzut. Sfântul Pavel defineşte credinţa astfel: „Încredinţarea celor nădăjduite şi dovada lucrurilor celor nevăzute“ (Evrei 11,1). Aşadar, credinţa este o vedere întru nevedere despre care vorbesc părinţii Bisericii, trăitori ai cuvântului Evangheliei. Credinţa este o plinătate a învierii sufletului.
Ce anume trebuiau să-şi aducă aminte femeile mironosiţe şi prin ele şi noi? „Că Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor păcătoşi şi să fie răstignit, iar a treia zi să învieze.“ (Luca 24,7). Femeile au reflectat şi „şi-au adus aminte de cuvintele Lui“ (Luca 24, 8). Învierea Sa este împlinirea cuvintelor Sale adresate apostolilor înainte de pătimire şi confirmarea dumnezeirii Sale. Acesta este de fapt mesajul de Paşti. Anamneza, adică aducerea aminte şi receptarea cuvântului biblic, ca depozitar al conţinutului sacru! Altfel spus: Aduceţi-vă aminte că Eu sunt Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de veci, Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut; Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut(…) Cel ce s-a răstignit în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi S-a îngropat. Şi a treia zi a înviat. Şi s-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi va să vină să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit. (…) Aştept învierea morţilor şi viaţa veşnică ce va să fie.“ Iată cuvinte care sunt conţinute în mărturisirea noastră de credinţă şi care concentrează în ele timpul şi evenimentele mântuirii. De acestea toate amintiţi-vă!
Să fim mărturisitori ai Învierii până la sfârşitul veacurilor
Dar aducerea aminte trebuie să fie ajutată şi întărită prin credinţă. Hristos înviat nu poate fi înţeles decât prin dimensiunea credinţei. Nici apostolii, nici femeile nu L-au văzut cum a ieşit din mormânt, dar şi ele şi ei au crezut spuselor bărbaţilor cereşti: „Nu este aici, ci a înviat! Căutaţi-L în Galileea”, adică să-L căutaţi acolo unde vreţi voi în lume, în Univers, peste tot, nu în mormânt. Căutaţi-L în voi înşivă! Altfel spus, nu mai încercaţi, ca şi Toma, să atingeţi coasta Lui, mâinile Lui, ci căutaţi-L prin credinţă şi veţi afla nu pe Hristos biologic, istoric, ci pe Hristosul teologic, transfigurat prin înviere. După ce a înviat, El este omniprezent atât cu sufletul, cât şi cu trupul, real şi substanţial, în Euharistie (Emaus) şi prin alte semene ale dragostei Sale care vor borna calea fiecărei fiinţe conştiente către Împărăţia cea veşnică, pe care a inaugurat-o prin înviere. Iar când Îl primim şi-L acceptăm întru credinţă, atunci actul învierii nu se va mai baza pe argumente ştiinţific alcătuite, ci pe simţământul descoperirii în noi a misterului divin, care va vorbi despre el însuşi. Şi atunci vom începe să vorbim cu El, prin El şi despre El, în puterea Duhului Sfânt.
În prima zi a săptămânii, Iisus se arătă şi ucenicilor adunaţi într-un Cenaclu, ascunşi de frica iudeilor, intrând prin uşile încuiate şi zicându-le: Pace vouă! Apoi îi învesteşte în puterea Duhului Sfânt să meargă la propovăduire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi“ (Ioan 20, 21). Unde îi trimite? La toate neamurile, pentru a le boteza în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh şi pentru a le învăţa să păzească toate câte le-a poruncit lor în Evanghelia Sa, El fiind cu ei şi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. (Matei 28, 19-20). Prin aceste cuvinte, Hristos ne învesteşte şi ne reînvesteşte şi pe noi, pentru a fi martori şi mărturisitori ai învierii Sale în lume. Cei ce avem curajul să o facem, împlinindu-ne apostolatul şi preoţia, indiferent de capriciile vremurilor, vom fi răsplătiţi cu Împărăţia cea veşnică. Deci, Hristos nu are alt mesaj pentru timpul pe care îl trăim. Evanghelia Lui este aceeaşi până la sfârşitul veacurilor, indiferent de mutaţiile vremii şi proclamă adevărul fundamental: Dumnezeu Se face om pentru ca omul să se îndumnezeiască. Cu timp şi fără timp, potrivit mandatului pe care-l avem de la Hristos în Biserica Lui, cei grefaţi prin botez pe viţa Hristos trebuie să fim martorii lui Hristos până la sfârşitul veacurilor. În măsura în care trăim şi propovăduim mesajul lui Hristos, tot aşa şi Hristos Se va recunoaşte în noi şi în faptele pe care le-am făcut spre slava Lui.
După înviere, Hristos împărtăşeşte apostolilor şi mironosiţelor pacea şi bucuria care sunt semnele prezenţei Duhului în inima omului, iar lui Toma îi precizează faptul că beneficiarii adevăratei fericiri sunt cei ce cred în roadele Învierii, fără a fi martori ai acestui eveniment. De fapt, resortul ce a dinamizat şi determinat convertirea neamurilor la creştinism a fost tocmai adevărul incontestabil al Învierii şi faptul că cei ce îl propovăduiau erau ucenici şi martori ai Celui înviat. Învierea nu este o simplă comemorare anuală a unui eveniment consemnat istoric acum 2000 de ani, ci experierea duhovnicească a unei stări dincolo de succesiunea temporală, o trăire teandrică interpersonală cu Hristos înviat, Care rămâne într-un timp al lui Dumnezeu în care suntem încorporaţi, o împreună călătorie cu Hristos-pelerinul, pe drumul unui Emaus al descoperirilor euharistice, o împreună slujire cu Arhiereul suprem în fiecare zi de duminica, zi a învierii.
De fiecare dată când sărbătorim minunatul praznic al Învierii Domnului, retrăim bucuria primirii celui mai mare dar trimis de Dumnezeu lumii după crearea ei: biruirea morţii şi certitudinea vieţii veşnice. Este darul la care fiinţa noastră aspiră din adâncurile ei în mod constant, chiar dacă adeseori suntem absorbiţi de problemele cotidiene, pur pământeşti. Sărbătoarea pascală recapitulează an de an evenimentul consumat în istorie la „plinirea vremii“ şi ne invită să o înţelegem în toată dimensiunea ei sacră, teologică, liturgică şi tradiţională, smulgându-ne, cel puţin pentru câteva momente, din grijile fireşti ale lumii.
