Dacă la naşterea lui Iisus Hristos în timpul istoriei îngerii cântau: ”Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”, anunţând prin aceasta împlinirea profeţiilor mesianice ce vorbeau despre Mesia Cel ce reaşază pe om în relaţie de iubire cu Dumnezeu, acum, la Paşti, în prima zi a săptămânii, Iisus înviat intră la ucenicii Săi ascunşi de frică în Foişorul Cinei şi îi binecuvintează cu pacea Lui. Această pace este mai mult decât o înţelegere între oameni, este o regăsire interioară, o împăcare între Dumnezeu şi om realizată în persoana lui Hristos mai întâi prin asumarea şi restaurarea firii umane şi apoi împărtăşită oamenilor. Aceste cuvinte „Pace, vouă!” poartă cu ele semnificaţiile unui sentiment copleşitor izvorât din simţirea prezenţei lui Hristos înlăuntrul omului, care dezleagă înţelesurile ascunse ale sensului existenţei noastre şi aşază pe om în relaţie filială, reintegratoare, cu Părintele său. Este o pace care nu seamănă cu cea pe care şi-o împărtăşesc reciproc oamenii şi care este născută din raţiuni de etică strict socială, neavând fundament divin. Este o pace care urmăreşte mai mult decât înţelegerea amiabilă dintre persoane, este semnul văzut al prezenţei lui Dumnezeu în omul neliniştit care se află într-o continuă căutare a sursei tainice a existenţei sale. De altfel, înainte cu două zile de timpul pătimirilor Lui, Hristos avertizează omenirea spunând: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se întristeze!” (In. 14, 27).
Aşadar, iubiţii mei, în această zi solemnă de Paşti vă îndemn părinteşte să căutaţi această pace şi s-o urmaţi. Este pacea pe care o aduce Hristos, prin care se risipeşte orice întuneric şi întristare, orice teamă şi nesiguranţă, orice angoasă izvorâtă din meditaţia la perenitatea morţii. Hristos S-a întors din moarte şi a aşezat la temelia credinţei noastre adevărul că viaţa continuă în veşnicie, iar moartea nu este decât o trecere spre împreuna petrecere cu Dumnezeu.
Iubiţi fii întru Hristos,
Noi trăim într-o societate încărcată de griji şi de frică: teama pentru ziua de mâine, teama că nu vom avea ce pune pe masă copiilor să mănânce, teama că ne vom pierde serviciul, teama inspirată de insensibilitatea şi bravurile marilor puteri mondiale, teama de şomaj, teama de instabilitate monetară, teama de criza economică, teama de scăderea neliniştitoare a demografiei, teama de terorişti, tema de invazia migranţilor din ţările arabe şi asiatice, teama de ridicarea cotei individualismului, a corporatismului, teama de o revoluţie biologică etc. Omul poartă cu sine o frică nejustificată şi nedefinită izvorâtă din propriile temeri şi dintr-o insuficientă încredere în Dumnezeu. Biserica lui Hristos, fondată pe adevărul inalienabil al Învierii, este silită să-şi creeze drum într-o astfel de societate asemenea fiilor ei, ca instituţie ce nu poate fi insensibilă la toate acestea. Ea însăşi poartă cu sine responsabilitatea faţă de fiii ei ce se confruntă cu mutaţiile sociale, politice şi economice ale lumii, care împing pe unii să se crispeze în bastioane ale credinţei fundamentaliste, iar pe alţii să fie asimilaţi, cu riscul de a-şi pierde identitatea culturală şi spirituală în iureşul acestor schimbări.
Biserica, Trupul lui Hristos, este, de asemenea, atentă la atacurile care pot surveni din partea sectelor anarhice teroriste ale Islamului şi nu numai, şi conştientă de credinţa slabă a fiilor ei lipsiţi de noţiunile religioase elementare şi care adoptă tot felul de practici, aşa-zis moderne, fetişiste, care aduc teama faţă de realizarea unei noi ordini mondiale şi a unei religii sincretiste, unde trebuie să facă faţă psihanalizei decapante sau unei paleontologii ce justifică ateismul, apariţia omului fără Dumnezeu. Viaţa secularizată este deci maladivă şi relativistă, căci încearcă să separe pe om de Dumnezeu, să înlocuiască religiosul cu umanismul degradant şi obsesional, iar mistica prin tehnică.
Iubiţi fii,
În prima zi a săptămânii, duminică, trecerea lui Hristos prin uşile încuiate, la ucenicii ascunşi de frica iudeilor, şi rostirea salutului irenic „Pace, vouă!” îi determină pe aceştia să înţeleagă faptul că Hristos înviat este mai mult decât Învăţătorul sau Nazarineanul, este Stăpânul vieţii şi al morţii, este Dumnezeu adevărat, iar lumina harului de pe chipul Său este semnul prezenţei Duhului Sfânt ce iradiază pacea în sufletele celor ce se deschid. Când L-au văzut, ucenicii s-au bucurat şi nimeni nu s-a îndoit de identitatea prezenţei Sale dumnezeieşti, doar Toma, care lipsea de la această întâlnire de taină, tocmai ca prin rezultatul îndoielii sale să pecetluiască adevărul Învierii. Un Toma îndoielnic poate fi oricare dintre noi. Îndoielile apostolilor privind învierea s-au risipit prin vederea Celui înviat. Cu toţii au simțit o mare bucurie. Cu toţii voiau să-L vadă, să-L întrebe sau să-L contemple. Cine ar putea descrie sentimentul bucuriei lor la vederea lui Hristos înviat, mai ales după ce fuseseră martori la calvarul Golgotei, moartea şi punerea în mormânt? Iisus le zice de două ori „Pace, vouă!”, căci ei aveau acum nevoie de a se regăsi sub pacea Lui şi a se simţi din nou iertaţi şi iubiţi, dar toate acestea, spune Sfântul Apostol Pavel, vin de la Dumnezeu: „Toate sunt de la Dumnezeu, Care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos şi care ne-a dat nouă slujirea împăcării. Pentru că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine Însuşi, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării”(2 Cor. 5, 18-19). După ce le transmite pacea, le dă apoi pe Duhul Sfânt înainte de Rusaliile universale de la Cincizecime: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor ierta lor, iar cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (In. 20,23). Simţea Hristos înviat că cei îmbrăcaţi cu atâta teamă, acei pescari, aveau nevoie de forţa nevăzută a harului necreat ca să fie scoşi din acel coşmar şi să facă din ei stâlpii Bisericii, imensul edificiu divin care să nu poată fi distrus nici de porţile iadului, până la sfârşitul veacurilor.
Iată că prin ei am primit, primim şi vom primi şi noi această forţă pentru a nu mai avea teamă de ce ne va face nouă lumea, pentru a nu mai cădea într-un catastrofism ambiant, care uneori interpretează convulsiile dramatice existente ca pe un sfârşit al lumii sau ca pe un început al Apocalipsei. Este adevărat că asistăm la o neputinţă de a schimba viaţa planetară, însă să nu uităm de capacitatea nelimitată a omului de a-şi transforma destinul.
De-a lungul istoriei sale bimilenare, Biserica a supravieţuit multor schimbări. Deci nu aveţi teamă, va supravieţui şi astăzi! Speranţa noastră este moştenirea lăsată de Hristos înviat şi anume pacea Lui. Simţind prezenţa lui Hristos în viaţa noastră, retrăim bucuria martorilor Învierii, îndepărtăm teama de necunoscut, iar la orizont se vedem profilându-se Pământul Făgăduinţei.
Da, retrăim această bucurie pascală, în fiecare Liturghie duminicală şi mai ales în noaptea Învierii, chiar dacă nu L-am văzut înviat, asemenea apostolilor. Ca și Toma, nici unul dintre noi cei de azi, nu am fost martori ai Învierii lui Hristos. Aceasta este explicaţia pentru care mulţi dintre noi încearcă şi astăzi să probeze raţional acest adevăr fundamental.
Atunci, în ziua Învierii, apostolii i-au povestit lui Toma despre bucuria retrăită sub gestul de pace al lui Iisus înviat. Toma însă voia probe, pentru că nu avea destulă credinţă. Aşa suntem tentaţi să spunem şi noi în secolul al XXI-lea: „Vreau să-L văd pe acest Hristos, vreau să-I pun mâna în coastă, să-I fac o radiografie, să-I fac un RMN, o scanare”. Constatăm că omul secolului al XXI-lea nu este necredincios, însă şi-a asumat o credinţă rentabilă, uneori fetişistă; omul contemporan vrea o credinţă cu probe. De aceea cade în alte extreme, se precipită spunând că este om al experienţelor ştiinţifice, dar crede şi în predicţiile horoscopului, în numerologie, ocultism şi paranormal sau cade într-o credulitate totală faţă de un guru. În fond, s-ar putea vorbi chiar despre o ignoranţă stearpă şi fără orizont în ceea ce priveşte acceptarea şi practicarea adevărului de credinţă. Nu ne cunoaştem îndeajuns de bine splendorile şi profunzimea credinţei. Dacă am face un sondaj, am putea constata cât de puţin cunoaştem practicile liturgice ale Bisericii noastre şi simbolismul lor. Dacă l-am întreba aleatoriu pe un creştin de ce vine de Paşti în miezul nopţii la biserică şi aprinde lumânarea, care este semnificaţia acestui gest, ar putea să ne răspundă că aşa-i tradiţia sau că aşa a văzut la părinţii săi. Deci, nu suntem fără credinţă, însă avem o credinţă sărăcăcioasă, lipsită de profunzime, o credinţă superstiţioasă, care constă în a repeta maşinal nişte gesturi, o credinţă fetişistă, care pretinde că Dumnezeu utilizează o baghetă magică ori de câte ori avem nevoie de intervenţia Lui în activităţile noastre curente sau trimite un slujitor să arunce un praf otrăvitor peste grădina vecinului care nu sărbătoreşte Paştile odată cu noi.
Da, iubiţii mei, este necesară o analiză introspectivă pentru a vedea ce fel de credincioşi suntem. Să nu cădem în naivitatea că Dumnezeu există atâta vreme cât este rentabil. Ce-ar fi să se spună: veniţi Duminică la Biserică şi veţi câştiga negreşit marele „pont” la loto. Ce înghesuială ar fi în biserici! Cu siguranţă atunci nu se va mai putea rosti sloganul: Vrem spitale şi şcoli, nu catedrale, ci invers!
Omul aşa zis modern, nu are teamă de Dumnezeu, ci de exigenţele învăţăturii dumnezeieşti asupra lui. Avem teama de a fi obligaţi să ne schimbăm micile noastre capricii şi plăceri efemere. De aceea inventăm tot felul de alibiuri pentru a ne justifica îndoieile. Se ajunge să se spună, mai ales de către tineri, că instituţia Bisericii este retrogradă şi are un limbaj depăşit, că Biserica posedă bogăţii cu care s-ar putea eradica sărăcia, construi şcoli, spitale şi autostrăzi etc. Însă, constatăm cu regret că această instituţie – Biserica – este folosită drept ţap ispăşitor pentru ca unii să se poată deculpabiliza de mediocritatea spirituală şi slaba credinţă în care ei înşişi se regăsesc.
Dragii mei,
Credinţa nu se probează ştiinţific, ea este o cunoaştere a semnelor dumnezeieşti prezente în om şi în afara lui, pe care acesta în mod firesc le poate înţelege asumându-şi o viaţă nouă trăită împreună cu Hristos. De două mii de ani, salutul păcii lui Hristos se repetă de miliarde de ori. În fiecare Liturghie preotul trimite pacea lui Hristos asupra credincioşilor, de şapte ori, făcând acelaşi semn pe care L-a făcut Hristos în prima zi a săptămânii când a intrat la apostolii încuiaţi în casă. Simţiţi în acest semn acea pace care nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu! Această pace v-o trimitem din nou şi anul acesta asupra voastră, a celor încredinţaţi nouă spre păstorire. Vă trimit pacea lui Hristos, nu a mea, iubirea Lui, nu a mea, iertarea Lui, harul Lui, puterea Lui. Fiţi receptivi şi încercaţi să experimentaţi în viaţa voastră, viaţa autentică în Dumnezeu.
În cuvântul meu pastoral transmis cu prilejul Crăciunului invitam tinerii la dialog, vă invit şi acum, în Hristos înviat. Voi, tinerilor, sunteţi plini de entuziasm. Trăiţi-vă pozitiv tinereţea! Sunteţi tentaţi să trăiţi experienţe şi senzaţii tari. Vă invit să încercaţi şi experienţa trăirii în Hristos înviat, în ziua Învierii şi în zilele următoare. Nu vă fie teamă, Dumnezeu nu vă pedepseşte pentru stângăciile voastre, căci El vă iubeşte! Nu uitaţi că experienţele pe care le trăiţi voi în afara Bisericii sunt palide substitute ale marilor experienţe interioare care ar trebui să aibă loc în sufletul vostru. Este vorba de acea sete de viaţă a fiinţei umane. Satisfacerea deplină a aspiraţiilor materiale ale omului modern nu este, din nefericire, corelată cu o împlinire a aspiraţiilor sale sufleteşti. Există lucruri care dacă nu se fac la tinereţe nu vor mai fi făcute nici la bătrâneţe. Ce nu poate împlini dinamismul tinereţii, nu va putea realiza sedentarismul bătrâneţii. Iar aflarea lui Dumnezeu este bine să fie împlinită la tinereţe. Aceasta pentru ca întreaga viaţă ulterioară să aibă o ancoră în cer. Întâlnirea cu Dumnezeu este momentul ce poate schimba şi transfigura întreaga viaţă, este pragul şi temelia pe care punem edificiul întregii noastre fiinţe.
Anul acesta este dedicat de Sfântul Sinod educaţiei religioase a tinerilor creştini, tocmai pentru faptul că educaţia constituie o latură fundamentală a personalităţii omului, iar din complexul preocupărilor existenţiale umane nu trebuie să lipsească segmentul care îl individualizează pe om ca partener de dialog cu Dumnezeu, totodată arătând prin aceasta şi vocaţia sa. În acest sens, în Eparhia Romanului şi Bacăului se derulează programe şi parteneriate educaţionale prin care se încearcă familiarizarea tinerilor cu activitatea cultural-filantropică a Bisericii şi implicarea lor ca membri activi ai acestei instituţii divino-umane. Preocuparea Bisericii pentru sănătatea spirituală a fiilor ei este o prioritate şi pentru eparhia noastră, de aceea vă îndemn pe toţi, tineri de toate vârstele, să vă deschideţi mintea şi inima cuvântului lui Dumnezeu care poate înnoi viaţa noastră şi să preamăriţi pe Hristos Cel ce a biruit moartea şi ne-a deschis nouă uşa Împărăţiei Cerurilor mulţumindu-I şi cântându-I imne de slavă.
Aşadar, cu toţii, în straie de sărbătoare, în această zi de mare Praznic, să intonăm acest imn de preamărire a lui Hristos înviat:
* de mai jos pot fi descărcate: scrisoarea pastorala in format pdf, partitura cu notatie psaltica pentru imnul Hristos a inviat
