Când toamna târzie împarte cu iarna livada fără frunze sau flori,
E semnul că timpul deschide şiragul de sfinte şi mari sărbători.
Când ramura lasă frunza să cadă în utima zi de Brumar,
Desprind cu trezvie penultima filă din vechiul meu calendar.
Pe fila aceasta scrie, în roşu, cu litere mari, majestos,
ANDREI CORIFEUL, Întâiul Apostol, cel care ne-a vorbit de Hristos.
Din ziua în care, Sfântul apostol, boteza pe scitani şi pe daci,
A pus în lumina cea ne'nserată, pe cei mai viteji dintre traci.
Pământul Dobrogei, bornat de Danubiu şi veşnicul Pont Euxin,
E spațiu în care se plămădi neamul cu numele sfânt de creştin.
Dar focul rusalic, pornit de la Tomis, se-ntinde năvalnic spre munţi,
Tot humusul ţării, trecând prin catharsis, se umple cu moaşte de sfinţi.
Sunt două milenii de când fiii Țării ascultă cuvânt revelat
Şi cred, ca strămoşii, în Înviere, cântând "Hristos a-nviat".
Pe bolta cerească a României se văd încă stele sclipind,
E semnul că sfinţii poporului nostru se roagă în Cer tămâind.
Apostolul nostru și ei, împreună, spre tronul Treimii privesc,
Se roagă fierbinte să ţină în mână întregul neam românesc.
Iar celor ce poartă numele sacru al Sfântului Apostol Andrei,
Să le trimită astăzi în suflet un dar special pentru ei.
*Dedicaţie lirică tuturor celor ce poartă numele Sfântului Apostol Andrei, botezătorul poporului român, alcătuită de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim
