Deși nu este un creştin practicant și nu se regăseşte fiinţial într-un curent religios anume, Eminescu oferă exegezei critice şi câteva poezii cu tematică religioasă, ecouri ale unei spiritualităţi pe care el şi-o asumă şi în care se integrează. Sub forma şi în calitatea de rugăciune, ca expresie a detaşării de toţi şi de toate, dacă nu chiar a extazului prin care suntem puşi în circuit cu viaţa noastră spirituală, apar şi cele două poezii intitulate Rugăciune şi Răsai asupra mea....(cea din urmă fiind un sonet scris în anul 1880 şi publicat postum, singurul sonet de inspiraţie religioasă al poetului).
Rugăciunea eminesciană este atât una colectivă, rostită în sobornicia interiorităţii sale, care cunoaşte „misterul divin”, într-un spirit al salvării prin sobornicitate (Rugăciune), cât şi una personală, constituită într-un dialog lirico-dramatic, între poet şi Maica Domnului (Răsai asupra mea...). În ultimul caz, poezia devine pură închinare, iar cel care se roagă este apăsat de una dintre cele mai mari dureri - neputinţa.
Cultul Fecioarei Maria, primordial în Biserica Ortodoxă şi în cea Catolică, ţine de speranţa redempţiunii noastre. Astfel, o posibilitate a salvării vine din partea Sfintei Fecioare Maria, văzută în calitate de mijlocitoare şi de împreună rugătoare: „Crăiasă alegându-te/ Îngenunchiem rugându-te/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie/ Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire/” (Rugăciune).
Chipul aureolat al Fecioarei, care pune capăt dualismului aparent divinitate - lume naturală, este singurul în stare să renască sufletul frământat de iminenţa prăbuşirii. Fecioara Maria restabileşte pacea interioară, pentru că prin ea se întrupează în istorie entitatea divino-umană: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, maică sfântă, pururea fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină.”(Răsai asupra mea...).
Privirea poetului şi a întregii umanităţi este îndreptată spre Maica Cerului, de la care se cere mijlocire, redarea speranţei, dobândirea mântuirii şi moartea deznădejdii.
Eminescu, în ambele rugăciuni lirice, leagă imaginea mariologică de simbolul luminii, o lumină invocată să coboare pentru a renaşte speranţa. Nu este vorba, în niciuna dintre cele două poezii, despre o lumină naturală, cum ar fi cea a astrului solar, a luceafărului de dimineaţă etc, ci este o lumină sfinţitoare, care coboară, însufleţeşte, dă speranţă, pregăteşte şi înalţă: „Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor;/ Ascultă-a noastre plângeri/ Regină peste îngeri/ Din neguri te arată,/ Lumină dulce, clară” (Rugăciune); „Răsai asupra mea, lumină lină (...) Privirea ta de milă caldă, plină/ Îndurătoare-asupra mea coboară” (Răsai asupra mea...). Invocarea luminii este expresia căutării unui sens al vieţii şi a ieşirii din angoasă.
În pictura bisericească Maica Domnului apare încadrată de lumină, pentru că ţine în braţe şi a dat naştere Luminii, iar în locul cel mai sfânt din biserică – altarul – apare pe tronul împărătesc însoţită şi cinstită de îngeri. Poate şi din acest motiv, Maica Domnului are rolul salvator şi locul privilegiat în lirica eminesciană, având în vedere faptul că îngerii sunt prezenţe familiare şi favorite în universul său poetic.
Prezenţa Fecioarei este luminoasă, deoarece ea este Împărăteasa cerului şi a pământului, adică a lumii nevăzute, constituită de îngeri şi spirite, şi a lumii palpabile din care facem parte. Ipostaza sa de Împărăteasă a cerului este surprinsă în poezia Rugăciune („Regină peste îngeri”), care este o prelucrare poetică a imnului liturgic marial Cuvine-se cu adevărat („Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii/ Şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”). Strălucind între sfinţi ca „luna între stele”, prezenţa ei luminoasă izvorăşte din fiinţa preacurată şi pură, din atitudinea feciorelnică: „O, Maică prea curată/ Şi pururi Fecioară,/ Marie!” (Rugăciune), „O, Maică sfântă, pururea fecioară” (Răsai asupra mea…)
Ipostaza luminoasă în care apare Fecioara este revendicată de Eminescu din imnul religios Lumină lină, folosit în cultul Bisericii la slujbele de seară numite vecernii, imn de o deosebită valoare dogmatică, dar şi documentară, având vechime apostolică (secolul al II-lea).
Urmărind versurile sonetului Răsai asupra mea…, putem spune că este un imn întors sau o încercare de reformulare şi reactualizare a sensurilor rugăciunii („Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui ceresc, Celui fără de moarte, Celui sfânt şi fericit, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu; vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte”). Desigur, sensul acestei rugăciuni este de invocare a lui Dumnezeu-Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, prin Fiul lui Dumnezeu, care este Lumina lumii („Eu sunt Lumina lumii”) şi luminătorul minţii omului, calea spre îndumnezeire şi izvorul vieţii. Însă, pentru Eminescu, lumina lină, izbăvitoare şi mângâietoare, devine Fecioara Maria: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ O, Maică Sfântă, pururi fecioară”. Venirea Fiului lui Dumnezeu la ceasul apusului de soare pentru a satisface o nevoie liturgică este redimensionată ca venire a Maicii – „lumină lină”, „lumină dulce, clară” – pentru a aduce lumina şi speranţa în nebuloasa existenţei poetului. Lumina care însoţeşte venirea Fecioarei nu trebuie să fie puternică, orbitoare, asemenea celei taborice, ci blândă. Acest lucru este posibil, deoarece privirea Maicii izvorâtoare din inima sa („in oculis habitat anima”) este „caldă, plină” – „privirea ta de milă caldă, plină/ Îndurătoare – asupra mea coboară”. Ea este invocată pentru a coborî în inima poetului şi a-i reda „speranţa”, „tinereţea”, „credinţa”, într-un dialog al inimilor: „Speranţa mea tu n-o lăsa să moară/ Din inima-mi…”.
În religia creştină, centrul fiinţei umane este inima, iar acest dialog al inimilor, fundamentat pe rugăciune şi pocăinţă, ca recunoaştere a vinovăţiei şi a statutului de simplă creatură, vine să întărească dorinţa de ispăşire, de mântuire a poetului.
În urma ajutorului cerut Maicii Sfinte, între cei doi protagonişti ai dialogului sacru se înfiripă o relaţie personală eu-tu, adâncită de tonul implorator al eului care-şi asumă o existenţă de damnat. Ruga poetului devine copleşitoare, atunci când recheamă Fecioara să-i răsară deasupra, să-i redea tinereţea şi ardenţa creatoare. Nu reacunoaştem aici nimic din orgoliul întâlnit ulterior în poezia religioasă argheziană, dar nici din solitudinea, căutată cu obstinaţie, a titanului romantic. Personalitatea poetului-geniu şi sfinţenia Madonei reînvie un dialog mistic. Recâştigarea tinereţii poetului prin pogorârea Fecioarei, insistent invocată, este rezultatul unirii a două dimensiuni: una supusă metamorfozei timpului - „acum” - şi una care transcende timpul - „pe veci”. Din această nouă realitate, îmbătată mistic de „lumina lină”, Fecioara reapare pentru a integra fiinţa poetului în „cerul de stele”, peste care ea este împărăteasă: „Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa/ Şi reapari din ceriul tău de stele:/ Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!”(Răsai asupra mea...).
Astfel, Eminescu, prin rugăciune şi invocarea luminii, revelează ortodoxist problema culminării omului, a înălţării şi înveşnicirii lui. Problematica mântuirii umane presupune asumarea unui „noian de vine”, stabilirea unui dialog peste fire şi întrezărirea necunoscutului, iar pentru poet Fecioara Maria este singura care poate să-i redea speranţa retrăirii credinţei autentice, ontologice, înălţându-l şi integrându-l într-o „tinereţe” atemporală, în „cerul de stele”, peste care ea este împărăteasă. (prof. dr. Mihaela Băltoi)
BIBLIOGRAFIE
*Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991.
*Universul religios al lui Mihai Eminescu, antologie poetică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
*Petru Creţia, Constelaţia Luceafărului. Sonetele. Scrisorile, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999.
*Petru Ursache, Mic tratat de estetică teologică, Editura Junimea, Iaşi, 1999.
