Sfântul Evanghelist Matei ne relatează în capitolul al XV-lea al evangheliei sale faptul că Iisus, înconjurat de Sfinții Apostoli, se afla „în părțile Tirului și ale Sidonului”, porturi feniciene situate pe țărmul de Est al Mării Mediterane locuite de păgâni, care se închinau idolilor Baal și Astarta. Ajuns în afara hotarelor Țării Sfinte, Hristos Domnul transmite apostolilor care erau educați în spiritul Legii Mozaice un mesaj misionar și anume faptul că Evangelia are valoare universală, iar venirea Sa în lume, ca Fiul al lui Dumnezeu, nu era circumscrisă geografic granițelor Palestinei și valabilă doar pentru cei ce își revendicau originea ca popor născut din Patriarhul Avraam. De altfel, textul scripturistic ne relatează în repetate rânduri întâlnirea dintre Hristos Domnul și oameni de alte credințe decât cea mozaică, cărora le laudă puterea credinței și pe care îi arată ca exemple de urmat pentru cei care, deși făceau parte din poporul ales, pierdeau din vedere esențialul Legii și valoarea spiritului ei, rămânând captivi literei și împlinirii formale a preceptelor. Nu atingerea de corpurile celor decedați sau dialogul cu închinătorii la idoli întinează, ci formalismul și fariseismul, nu praful de pe sandale trebuie scuturat, ci de închistarea în prejudecăți trebuie să ne eliberăm. Acesta este motivul pentru care Hristos spune, nu de puține ori, că noul popor ales născut din credința în adevăratul Dumnezeu va cuprinde nu doar pe fiii lui Israel, ci și pe „mulți de la răsărit și de la apus care vor veni și vor sta la masă cu Avraam și cu Isaac și cu Iacov în împărăția cerurilor. Iar fiii împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai dinafară” (Matei 8, 11-12).

Cuvinte mărturisitoare

De data acesta, în ținuturile locuite de păgâni, Hristos este întâmpinat de o femeie cananeeancă ce striga: „Miluiește-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de un diavol”. Nu este prima dată când Hristos Domnul aude pe cineva numindu-l astfel. Bartimeu, orbul, rostește cuvinte asemănătoare, arătând că vedea mai bine esența lucrurilor decât liderii religioși ai lui Israel, pentru care Iisus era doar un Învățător din Nazaret. La rândul său, femeia cananeeancă, stăpânită de suferința pentru fiica ei care era posedată de diavol și de neputința vindecării acesteia, striga aceste cuvinte arătând că recunoștea în Iisus pe Fiul lui David, adică pe Mesia cel prezis de profeți, singurul capabil să aline suferința oamenilor și să vindece rana mereu deschisă a umanității înstrăinate de Dumnezeu. Cuvintele sale pline de speranță erau o mărturisire de credință. Doar Iisus, Fiul lui David îi putea vindeca fiica posedată de diavol.

De altfel, această pericopă evanghelică împlinește tripticul duminicilor care zugrăvesc chipuri de oameni înzestrați cu virtuți profunde dincolo de statutul, de înfățișarea sau de numele lor și care înțeleg să depună un efort personal suplimentar pentru a putea fi ascultați de Dumnezeu și a fi dați astfel ca exemplu de viețuire și de mărturisire a credinței și creștinilor de astăzi în vederea trăirii autentice a perioadei liturgice a Triodului care va începe cu Duminica Vameșului și Fariseului. Și vameșul Zaheu care mărturisește din sicomor dumnezeirea lui Hristos și pocăința pentru nedreptățile săvârșite, dar și Bartimeu, orbul, care vede în Iisus pe Fiul lui David și strigă cu atât mai tare cu cât cei prezenți încercau să-l oprească, sunt exemple care, alături de femeia cananeeancă, ne motivează să ne smerim și să fim mărturisitori ai credinței, dacă dorim cu adevărat să ne schimbăm viața și să fim în comuniune cu Dumnezeu.

Revenind la relatarea textului evangheliei de astăzi, observăm că Iisus, auzind cuvintele rostite de această femeie, întârzie să îi răspundă, dar procedează astfel nu pentru că în calitate de evreu nu trebuia să se oprească din drumul său pentru a vorbi cu un străin care era și păgân, ci pentru a arăta ucenicilor credința adevărată, mărturisitoare a acestei străine, intensitatea rugăciunii și stăruința ei.

Darul lui Dumnezeu nu poate fi trăit egoist

A lăsat-o pe femeie să strige în urma lor până ce ucenicii lui au intervenit pentru a cere ei înșiși lui Hristos să Se oprească, spre a răspunde rugăciunii disperate a acesteia. Însă, oprindu-Se, Hristos nu răspunde femeii, ci rostește o sentință care concentra în ea mesajul exclusivist al mentalității iudaice și pretenția de superioritate a credinței mozaice: „nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15, 24).

Făcând această remarcă, Hristos vrea să arate ucenicilor unde poate conduce înțelegerea unilaterală a preceptelor Legii și trăirea egoistă a darului lui Dumnezeu, de aceea, în continuarea pericopei evanghelice, răspunzând rugăciunii stăruitoare a femeii, Hristos Domnul îi spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor” (Matei 15, 26). Atitudinea Mântuitorului Iisus Hristos de până la acest moment și cuvintele rostite arată de fapt mentalitate specifică fiilor lui Israel, pretenția de superioritate față de celelalte popoare și modul în care erau evaluați închinătorii la idoli. Cuvintele adresate femeii de către Mântuitorul sunt dure, ele arătând faptul că cei care nu se închinau adevăratului Dumnezeu erau considerați de către evrei ca făcând parte din rândul animalelor, al necuvântătoarelor. Acest este motivul pentru care Hristos, prin atitudine și cuvinte, urmând logica preceptelor iudaice, arată o oarecare detașare față de problemele femeii de neam străin care cerea ajutorul unui evreu. De altfel, până în acest punct al evangheliei se poate observa un permanent dialog între mentalitatea iudaică și credința și dorința popoarelor străine de a cunoaște pe Dumnezeu, între permanenta atenție a Domnului față de cei de alt neam și necesitatea integrării lor, lucru pe care apostolii îl observă și pe care îl vor pune în practică după Rusalii. Motivația prezenței lui Hristos în tinutul Tirului și al Sidonului este așadar dorința de a arăta apostolilor un exemplu de credință profundă mărturisită de un păgân, universalitatea mesajului evangheliei și necesitatea recuperării celor înstrăinați de Dumnezeu.

Ascultând cuvintele aspre ale Mântuitorului, femeia cananeeancă nu s-a simțit jignită, nu s-a tulburat, ci a acceptat ceea ce a afirmat Hristos, adică superioritatea credinței evreilor și nedesăvârșita credință a conaționalilor ei, spunând: „Da, Doamne”. Prin aceste cuvinte femeia a arătat că, alături de credință și răbdare, avea și înțelepciune și smerenie. Ea se recunoaște inferioară evreilor care aveau Legea descoperită de Dumnezeu și care, pe drept, se puteau numi fii ai lui Dumnezeu, chemați să cineze în împărăția cerurilor la masă cu patriarhii Vechiului Testament, gustând din pâinea nemuririi, însă dorea să fie părtașă și ea la această cină, fie și în postura celui care se mulțumea cu ceea ce prisosea mesenilor: „dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (Matei 15, 27). Era conștientă de valoarea Dumnezeului lui Israel, dorea vindecarea fiicei ei și trăirea bucuriei de a fi în comuniune cu Fiul lui David. Fără a fi teolog, cananeeanca afirmă profetic un adevăr de credință pe care Hristos îl va împărtăși ucenicilor la Cina cea de Taină, atunci când a săvârșit prima Sfântă Liturghie. Firmiturile Cinei celei de Taină vor hrăni toate popoarele lumii, așezându-L pe Hristos în inima umanității întregi, pentru a o elibera de sub stăpânirea patimilor și a o uni cu Dumnezeu. La această cină, femeia cananeeancă devenea părtașă încă de pe acum, împărtășindu-se în mod plenar din firimiturile cuvântului lui Dumnezeu, care i-au vindecat sufletul și propriul copil.

Aceste cuvinte ale femeii sunt punctul culminant al unui dialog ce arată permanenta discrepanță între pretenția de superioritate a evreilor căzuți în formalismul Legii, care nu puteau recunoaște în Iisus pe Mesia cel prezis de profeți, și mărturisirile de credință ale păgânilor care vedeau în Iisus pe Fiul lui Dumnezeu întrupat. De altfel, nu este singura mărturisire de credință venită din partea unui păgân, și sutașul din Capernaum (Matei 8, 5-10), dar și femeia samarineancă (Ioan 4, 5-42) Îl uimesc pe Hristos cu credința lor și Îl fac să exclame: „la nimeni în Israel, n-am găsit atâta credință” (Matei 8, 10).

Să ne rugăm unii pentru alții

De altfel, cananeeanca este un model pentru cei care înțeleg să găsească în Dumnezeu izvorul vindecării propriilor neputințe și hrana pentru viața veșnică. Iubirea profundă pentru fiica ei, puterea de a se jertfi și a lua asupra ei suferința propriului copil, stăruința în a cere ajutorul lui Dumnezeu fără a-și pierde speranța, mijlocirea ajutorului și milei lui Dumnezeu în numele copilei care, posedată fiind, nu se mai putea ruga pentru sine, smerenia profundă, recunoașterea propriei neputințe, credința puternică și vie în ajutorul Fiului lui David, umilința în fața judecății lui Dumnezeu și nădejdea în iubirea milostivă a lui Dumnezeu sunt tot atâtea virtuți care înnobilează chipul topit de suferință al cananeencei din evanghelie. Suferința fiicei devenise propria ei suferință, își asumase viața copilului ei, de aceea când cere de la Hristos milă, nu-I spune: „Doamne, ajută pe fiica mea!” sau „Doamne, ai milă de fiica mea!”, ci Îi spune: „Miluiește-mă, Doamne!” sau „Doamne, ajută-mă!”. Toate aceste cuvinte nu erau născute din faptul că își dorea să fie eliberată de povara suferinței pe care boala copilului o așezase pe umerii ei, ci din neputința unei mame care își vedea copilul suferind fără a putea face ceva pentru vindecarea lui. Nu cerea nimic pentru ea, ci tot efortul îl depune pentru reabilitarea copilului bolnav, în cuvintele ei recunoscându-se fiecare mamă care cere ceea ce numai Dumnezeu poate oferi: bucuria viețuirii împreună sub ocrotire divină.

Cuvintele smerite ale femeii cananeence nu au rămas fără ecou în inima Fiului lui David, care, lăudând marea ei credință, i-a împlinit rugăciunea vindecându-i fiica: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela” (Matei 15, 21-28). La rugăciunile cananeencei pline de iubire milostivă pentru fiica ei a răspuns iubirea lui Dumnezeu, care i-a vindecat copila chiar în ceasul acela, fără a-i cerceta credința și a-i vedea chipul, arătându-ne importanța rugăciunii unora pentru alții și valoarea credinței curate.

Totodată, intervenția apostolilor și stăruința rugăciunii femeii cananeence, ne duc cu mintea la rolul mijlocitor al sfinților și al Bisericii care, în fiecare Sfântă Liturghie, se roagă pentru cei în suferință și pentru cei pentru care nu are cine să se mai roage.

Neliniștile și rugăciunile femeii din evanghelie ne fac să ne gândim la cei care sunt în suferință și care nu se mai pot ruga pentru ei înșiși, la cei care sunt în spitale, la cei pe care boala îi face să nu mai poată comunica cu membrii familiei, la cei abandonați. În toate aceste situații, dar și în multe altele, rugăciunea și împreuna pătimire cu cel suferind poate aduce ca răspuns iubirea milostivă a lui Dumnezeu și vindecarea celui bolnav.

Să reținem așadar din pericopa evanghelică citită astăzi că mântuirea nu îi este refuzată niciunui om, indiferent de neamul din care provine, câtă vreme îl caută cu credință pe adevăratul Dumnezeu, cel „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (Timotei I, 2, 4) sau câtă vreme ne rugăm unii pentru alții, cu credință, nădejde și dragoste!