După săvârșirea Sfintei Liturghii, soborul slujitorilor adunați în jurul catafalcului împodobit cu flori care acopereau trupul neînsuflețit al doamnei preotese Despina a înălțat către Preamilostivul Dumnezeu rugăciuni de iertare și de dezlegare. Glasul tânguitor al sfintelor cântări de prohodire s-a împletit cu lacrimile și durerea celor care s-au întâlnit în rugăciune, aducând mângâiere familiei îndoliate.

În marea de lumini aprinse, la finalul slujbei, Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al plaiurilor sucevene natale ale doamnei preotese Despina, a adresat mulțimii de credincioși și familiei preotului Costică Busuioc un cuvânt duhovnicesc, în numele preoților și al Înaltpreasfințitului Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, în care a zugrăvit chipul înveșmântat în virtuți al roabei lui Dumnezeu Despina, care rămâne în conștiința băcăuanilor ca un model de jertfelnicie, de smerenie și de sprijin în lucrarea pastorală, întruchipând calitățile cele mai nobile ale unei preotese:

„Resimțind încă profund durere a pierderii unei ființe atât de dragi și apropiate precum o mamă, îndrept gânduri de mângâiere și rugăciune către familia îndoliată. Să cerem împreună în rugăciune ca Atotmilostivul Dumnezeu să o primească în Împărăția Sa cea cerească, acolo unde nu mai există durere sau întristare și suspin.

Doamna preoteasă Despina Busuioc și-a terminat drumul aici, pe culme, la 50 de ani. Prea brusc, am zice. A fost doar urcușul, truda, lacrimile, osteneala. Acum, nu s-ar fi cuvenit să fie și bucuria mai deplină, a vederii roadelor? Oare nu era vreme de părtășie la mai multe împliniri din cele ale pastorației părintelui Costel în parohia unde a stat cu desăvârșit devotament atâta timp? Căruntețile care începuseră să-i apară, nu s-ar fi mângâiat dacă ar fi fost de față la așezarea lui Sebastian, a lui Ștefan și a Alexandrei la casele și rosturile lor? Sunt oameni care așteaptă să plece dincolo și încă se mai chinuie și Dumnezeu o ia acum, la pârga roadelor? Pe cea care ar fi avut încă multe de făcut, atâtea de învățat pe alții, atâtea de lucrat? Omenește, da. Ne punem adresa aceste întrebări toți, ca și mine care în aceste zile am ajuns a o cunoaște. Și pentru că numele acesta, Despina, atât de minunat, îmi aduce aminte de o preafrumoasă carte apărută acum ceva ani înainte despre însemnările doamnei Despina a Țării Românești, îndrăznesc a vă ruga să vă gândiți. Dar dacă întru smerenie și cu sfioasă îndrăzneală am întreba-o pe ea, pe doamna preoteasă Despina, oare ea ce ne-ar spune? Ce ați însemna dumneavoastră, doamnă preoteasă, pe ultimele file dinainte de închiderea cărții, dinainte de înfățișarea la Tronul Dumnezeiesc? Părinte și dragii mei, așa este, vă doare plecarea mea, cum am gândit și cum am lucrat și cum m-am purtat. La atâtea înmormântări ai rostit părinte Costel dimpreună cu Prochimenul apostolului: Fericită este calea în care mergi astăzi suflete, că s-a gătit ție loc de odihnă. Pentru mine, iată, a venit odihna. Cât am fost cu voi nu mi-am permis–o tare mult și iarăși o știți cu nevoința casei, de dragul familiei, de dragul lucrării de preoteasă. Dar am fost obișnuită cu osteneala, cu jertfa, cu a mă lăsa pe mine, căci pe toate acestea le-am învățat de la mama Ana a cărei viață în familia bunului și sfântului meu bunic Ilarion a fost întru suferință și încercări, dar care ne-a transmis nouă, copiilor ei, să le purtăm pe toate cu nestrămutată credință și cu multă recunoștință în fața lui Dumnezeu. A socotit Dumnezeu că din mila Lui mi-am împlinit calea, mi-am înfăptuit chemarea la școlile vremii, fie la Vicov, fie la Suceava, fie la Iași. M-am pregătit pentru un posibil loc de muncă, dar Dumnezeu a considerat că este de trebuință de mine la o altă școală, în altă parte, la o altă vocație, mai presus și mai adâncă, și aceasta mi-a fost chemarea la altarul familiei și la altarul de preoteasă. V-am crescut pe voi, Sebastian și Ștefan și Alexandra, așa cum am învățat de acasă, cu duh de rugăciune, întru simplitate și blândețe, în deprinderea curăției inimii, în smerenie și în tăcere. Totul a fost pentru voi și pentru tata. Îngerul păzitor îmi știe nopțile nedormite și lacrimile de pe Psaltire și Ceaslov. De dragul vostru și cu ele mă duc acum la Tatăl nostru cel ceresc. Și cu aceea frică cu care sfințiile voastre, cinstiți și preacinstiți părinți, vă apropiați de Sfântul Jertfelnic am înțeles și eu să privesc la marea chemare de a fi soție de preot. Nu-mi puteam permite a fi oricum. Sunt preoteasă, sunt oglinda părintelui. Cine, dacă nu mai întâi eu trebuia să fiu exemplu pentru tinerele soții, pentru mamele și bătrânele de la noi. De sticlă sunt pereții unei case de preot. Au oare nu eu se cădea să păstrez ferestrele curate ca să izvodească și în afară, când ochii erau îndreptați spre ea, lumină? Și iartă-mă, părinte, iartă-mă, Costel, dacă uneori am mai spus ori am mai făcut altfel decât cum poate unii s-ar fi așteptat! Am trăit mai mult pentru voi. Viața mea s-a hrănit din viața voastră, din binele altora, și de aceea o socot cu mila și îngăduința lui Dumnezeu împlinită.

Acestea închipuindu-ne a auzi și multe alte cuvinte mângâietoare pe care le-ar spune doamna preoteasă Despina, îndrăznim a crede și noi că da, împlinită i-a fost viața. Și când s-a rotunjit, așa cum numai Dumnezeu singur le cunoaște pe toate, a chemat-o la El și nu în orice zi, în chiar ziua de 30 ianuarie când Biserica pomenește pe cei trei mari ierarhi, Vasile, Grigorie și Ioan, icoana tuturor slujitorilor Bisericii, pentru că onorându-și cu măsură vocația de soție de preot, aceeași Biserică a slujit-o ca și părintele. Să nu uităm și ziua când i se face prohodirea doamnei preotese Despina pentru că astăzi o pomenim pe Sfânta Prorociță Ana, cea care L-a întâmpinat la templu, dimpreună cu Dreptul Simeon, pe Pruncul Iisus, adus de Maica Sa la 40 de zile. Așa cum ea nu se depărta de la templu, stăruind în post și în rugăciune, înțeles-am toți că așa i-a fost și viața doamnei preotese, nicicând depărtându-se de biserică. Nici gând să-și lase pravila de rugăciune, nicicând fără duh de jertfă. Acum se întâlnește cu Cel pe care L-a iubit, L-a slujit, L-a așteptat. Noi ne vom duce fiecare la casele noastre, dar să nu ne ducem fără a lua și noi cu noi ceva de la această întâlnire, nu despărțire, cu maica preoteasă Despina.

Părinte Costel, cunună de mare preț și dar de la Dumnezeu v-a fost doamna preoteasă. V-a iubit, v-a prețuit și v-a onorat chemarea și v-a împodobit preoția și, într-un fel, prin ea v-a fost preoția deplină. Dacă v-a fost alături aici, fiți sigur că nu se va depărta nici de acum înainte, pentru că o preoteasă adevărată este alături de soțul ei nu până la mormânt, ci și dincolo de moarte, cu mai multă putere și dragoste. Alexandra, Sebastian și Ștefan, drumul vieții vă stă înainte. După școală și facultate vor veni și cele ale rânduirii în căsnicie și cele ale rostului în societate. Aveți pildă de viețuire în familie. Cinstiți-o pe mama nu doar cu floare și pomenire la mormânt, ci mai ales ducându-i duhul, pilda mai departe. Florile pe care le vedem acum lângă catafalc sunt virtuțile ei. Nu le lăsați să se ofilească, ci cultivați-le voi mai departe: blândețea și tăcerea, smerenia și rugăciunea, fidelitatea și jertfelnicia, pacea și bucuria.

Cinstite părinte Adrian și mult încercată maică preoteasă Ana, care ne sunteți alături în duh, a dorit fiica dumneavoastră să vă vadă înainte de a pleca, să-și încheie drumul rotund în sânul familiei de unde a plecat și de unde a învățat cum să fie și mamă și preoteasă și creștin autentic și om de omenie. Nefiresc este ca mama și tata să-și ducă la groapă copilul ce pleacă înaintea lor. Cu prețuire multă ne rugăm ca mângâiere să vă fie mâna lui Dumnezeu care să vă șteargă lacrima și bucuria, că întru nimic nu v-a făcut de rușine fiica pe care ați crescut-o atât de frumos și luminos. Dimpreună cu prezența și rugăciunea noastră, a părinților slujitori veniți de la Suceava, primiți părinte Adrian și doamnă preoteasă Ana gândul de compasiune și din partea Înaltpreasfințitului Părinte Arhiepiscop Calinic, al membrilor corpului didactic de la Seminarul Teologic, căruia i-ați fost director și al tuturor celor care vă stau la inimă. Iar dumneavoastră, toți cei care sunteți de față, rudenii și prieteni, mame și soții, părinți slujitori și maici preotese, cunoscuți și credincioși din parohie, luați aminte la chipul luminos, inspirator, sfânt în care și-a petrecut viața doamna preoteasă. Când va fi grea crucea de preoteasă, când se va părea că prea mari sunt încercările de mamă și soție, când ostenitoare ni se va înfățișa lucrarea pe care fiecare în dreptul nostru o avem de împlinit, să ne mutăm gândul la cei ce asemenea doamnei preotese au umblat fără de prihană pe calea Domului și să avem credința, tot precum ea, că după trudă și împlinirea chemării, adevărat este cuvântul Domnului, că El ne pregătește loc în Împărăția Lui, în care Împărăție, o, Doamne, primește și sufletul roabei Tale, Despina prezbitera, veșnică făcându-i odihna, cu cei drepți și bineplăcuți Ție, Amin”.

Chiar dacă nu a putut fi prezent fizic alături de cei doi ierarhi, Preasfințitul Părinte Macarie, Episcopul Episcopiei Ortodoxe Române a Europei de Nord, a transmis familiei preotului Costică Busuioc un cuvânt de îmbărbătare intitulat: „Preoteasa Despina Busuioc, soție devotată și mamă jertfelnică”, căruia i-a dat citire părintele Eugen Ciuche, protopop al Protopopiatului Bacău:

„Cu inimile împovărate de durere, dar învăluite în veșmântul luminos al nădejdii creștine întru Înviere, am primit vestea trecerii în veşnicie, la doar 50 de ani, a doamnei preotese Despina Busuioc, mamă jerfelnică a trei copii: Sebastian, Ștefan și Alexandra și soție devotată a preotului Costică Busuioc - slujitor la Biserica Parohiei Șerbănești din Protopopiatul Bacău.

Prezbitera Despina, provenită dintr-o distinsă familie duhovnicească, a fost la rându-i fiica venerabilului părinte profesor Adrian Iftimiu, director al Seminarului Teologic "Sfântul Mitropolit Dosoftei" din Suceava în perioada anilor mei de studii și a distinsei maici preotese Ana, fiica după trup a Părintelui duhovnic Ilarion Argatu, care în acea perioadă lucra la Biblioteca Seminarului oferind elevilor, din toată inima, afecțiune și îndrumare, precum o adevărată mamă. Încă din acei ani păstrez o amintire vie și plină de căldură sufletească, atât față de doamna Despina, cât și față de aleasa ei familie.

Prin întreaga sa existență și slujire neîntreruptă, atât în sânul familiei cât și în comunitate, preoteasa Despina Busuioc s-a distins ca model desăvârșit de credință profundă, iubire jertfelnică și dăruire fără măsură. Amintirea vie a pildei sale de viață reflectă, asemenea unei icoane sublime a mamei și soției creștine, Chipul și harul Celui care a transformat-o în vas al bunătății și blândeții Sale, învățându-ne pe noi, cei care am avut privilegiul să o cunoaştem, ce înseamnă puterea transformatoare a credinței autentice și câtă putere are mângâierea pe care o aduce aproapelui aflat în suferință”.

La final, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim a adresat celor prezenți cuvântul său pastoral reliefând calitățile sufletești ale doamnei preotese Despina, rolul său de mamă și soție, dar și profilul duhovnicesc al unei vrednice preotese care și-a împlinit vocația și moștenirea duhovnicească a familiei preoțești în care și-a desăvârșit formarea morală și religioasă.

„De trei-patru zile familia părintelui Costel Busuioc trăiește momente de durere fără mângâiere, de-amară angoasă cu moartea în casă, de teamă și groază, știind ce urmează, de revoltă și țipăt fără de cumpăt, de plânset în  hohot, în dangăt de clopot, dar și de resemnare sau iluminare, de multă speranță ce-i dă siguranță, încât, la toți ni se părea că Dumnezeu S-a îndepărtat. Însă, n-a fost nicicum așa...

În astfel de împrejurări, familia Părintelui Busuioc, deși sfâșiată de durere, toți membrii ei au dat dovadă de sobrietate, echilibru, demnitate, onoare, condescendență.... Creatorul Cerului și al pământul, Preamilostivul și iubitorul de oameni, Dumnezeu, controlează și guvernează totul prin rațiunea Sa absolută. Tot ceea ce El a creat se supune legilor Sale implacabile. L-am auzit și pe Hristos spunând:  nici un fir de păr nu cade de pe cap fără știrea Celui de sus, cu atât mai mult, El, izvorul cel inepuizabil al vieții, cum să nu știe de ce a curmat mai devreme viața pământească, efemeră a Doamnei Despina.

Dragii mei,

În universul văzut și nevăzut al lui Dumnezeu, nu poate încăpea hazardul. Să nu credeți nicicum că este ceva în tot universul care să scape ochiului Său providențial. În arealul divin, totul este har și totul este providență, zicea un părinte de demult. Plecarea din această lume pe un drum fără întoarcere a unei  persoane, prețuită pentru calitățile sale excepționale și care toată viața și-a trăit-o în conformitate cu valorile creștin-ortodoxe autentice, nu poate fi acceptată ca  fiind produsul hazardului. Așadar, ca o primă concluzie a acestei tragedii care s-a petrecut în familia Părintelui Busuioc, putem zice: Atunci când te lovește un necaz  sau o furtună năprasnică și îți răpește tot ce ai mai scump, mai sfânt, mai drag, mai aproape de inimă....., fața ni se inundă de lacrimi, iar   memoria ne este copleșită de amintiri. Am auzit  de la bătrânii înțelepți că atunci când îți pierzi părinții, îți pierzi trecutul, atunci când îți pierzi soția sau soțul îți pierzi prezentul, iar atunci când îți pierzi copiii, îți pierzi viitorul. Apostolul Pavel, iluminat de Duhul, ne spune și el că moartea este (totuși) un câștig. Așa este! Dar să luăm aminte! Este foarte ușor să idealizăm, dar foarte greu să înțelegem și să punem în practică. Deci, moartea este un câștig atunci când privim către locul unde ne ducem și nu către locul de unde plecăm. Altfel spus, orice om conștient, atâta vreme cât trăiește în timpul efemer, nu importă ce realizează în această viață, ci direcția în care se mișcă. Or, acest lucru l-a împlinit cu prisosință cea care este în fața ochilor noștri pe catafalc, doamna preoteasă Despina. În cei cincizeci de ani cât a lăsat-o Dumnezeu pe pământ, ea a privit ca o achimită doar către familie și către Dumnezeu. Prin aceasta, ea a împlinit toată legea și profeți...ceea ce a răspuns Hristos: Să iubești pe Dumnezeu...iar pe aproapele tău ca pe tine însuți...Nu este nici o contradicție în cuvintele Scripturii, nici în ale Bisericii. Noi spunem despre cineva care pleacă dintre noi că îl pierdem, însă Dumnezeu spune la rândul Său că îl câștigă. Ne întrebăm ce se întâmplă cu tot ceea ce am acumulat în viață. Și aici mă refer la dragoste, la bucurii și la suferințe. Îmi vine în minte pilda Semănătorului, cu semințele care au căzut între spini, pe piatră, lângă drum și pe teren bun. Iar doamna preoteasă Despina este pentru cei ce au cunoscut-o îndeaproape, mai ales cei din familia sa, ca o sămânță semănată, prin voia lui Dumnezeu, în cer. 

Dragii mei,

De astăzi aveți în cer un depozit de iubire, de speranță și de încredere. Cine nu a avut parte în această viață de o boală sau de vreun necaz insurmontabil? Despina noastră nu a fost scutită nici ea de povara suferințelor. Însă, ea a fost diferită de noi toți, pentru că ea și-a purtat povara suferinței  cu multă discreție și răbdare. A suferi înseamnă a simți în noi o lipsă. O lipsă a celor pe care îi iubim și totodată o limită pentru cele pe care le iubim. Întotdeauna suferința este direct proporțională cu iubirea. Suferi în funcție de cât iubești. Deci, Moartea este momentul întâlnirii cu iubirea inevitabilă și ireversibilă a lui Dumnezeu, iar pentru cei prezenți, rămași în această vale a mâhnirii, este moment inevitabil de reîmprospătare a amintirilor, pentru că amintirile frumoase sunt singurul rai din care nu te poate alunga nimeni. Hristos nu izgonește de lângă El nici pe cel bătut, obidit, obosit, murdar, rănit, needucat, necivilizat, ci doar pe cei care vin la Festinul Împărăției fără haina de nuntă.

Iubiții mei,

Doamna preoteasă Despina cred că a avut o legătură tainică cu Dumnezeu, pe care noi nu o știm.  A născut pe cei  trei copii. Taina vieții, a libertății și a morții este între altele și o suferință. Știm că o mamă atunci când naște trece prin suferință. Apoi, vine bucuria! Dacă venirea în lume prin naștere este o suferință, atunci plecare din lume e la fel, numai că se inversează. Pentru noi, nașterea în ceruri a Maicii Despina este o durere, dar pentru ea e bucurie, o sărbătoare, un Paște pe care Dumnezeu l-a pregătit doar pentru ea. Putem deci spune că orice suferință este o colaborare cu Dumnezeu sau o lucrare sinergică cu El. Ne putem gândi, dacă doamna preoteasă Despina ar mai avea posibilitatea să spună câteva cuvinte, ce ar spune? Oare ar regreta că a fost atât de implicată în lucrarea lui Dumnezeu alături de familie? Ar regreta că nu și-a folosit viața într-un mod păcătos? Ar regreta că toată viața s-a dedicat copiilor și familiei și părinților? Sau toate acestea ne dau nouă certitudinea că sufletul ei este acum în mâna lui Dumnezeu? Drumul către Dumnezeu a fost bătătorit de ea  încă din tinerețe, datorită familiei în care s-a născut și a educației pe care a primit-o. Drumul spre Hristos și moartea ne este o realitate comună, nouă tuturor. Iar Dumnezeu are dreptul să cheme la Sine pe oricine vrea El, atunci când consideră de cuviință. Noi credem că a plecat prea devreme, că ar fi trebuit să mai trăiască, dar Dumnezeu a hotărât altceva. Să-L ascultăm, să ne încredem în hotărârea Lui, să nu concurăm cu Dumnezeu prin dorința noastră, pentru că oricum nu putem. Această decizie a lui Dumnezeu face parte din planul Lui, plan pe care noi nu-l putem înțelege. Cea mai mare performanța a noastră este de a rămâne în viață și a crede în Înviere. De aceea, trebuie să ne încredem total în voința lui Dumnezeu. Chiar dacă știm că moartea ne ia aproape totul, există lucruri pe care acest fenomen nu ni le poate lua: nu ne poate lua amintirile, nu ne poate lua iubirea. Deși acest moment tragic este unul în care suntem îndemnați să privim la cele de jos, cred că trebuie să avem în minte și cuvintele Sfântului Apostol Pavel, din Epistola către Coloseni, care zice: „Căutați la cele de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi ați murit, iar viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”.  Întreaga viață a acestei distinse doamne, atât cât a îngăduit-o Dumnezeu, este mărturie că a primit puterea ieșirii în întâmpinarea lui Hristos, prin candela pe care a păstrat-o și a menținut-o aprinsă, prin credința și viața ei jertfelnică.

Părinte Constantin, dragi copii,

Fiți încredințați, că untdelemnul din candela inimilor voastre nu se va termina niciodată! Va fi permanent reîmprospătat prin dragostea mamei voastre rugătoare din cer, pentru că bătăile inimilor voastre vor fi potențate de amintirea ei! Prezența voastră, a tuturor aici este semn de mărturie și recunoștință pentru flacăra credinței pe care doamna preoteasă Despina a purtat-o aprinsă în toate zilele vieții sale. Știm că suntem cu toții temple ale Duhului Sfânt, dar niciun templu dintre noi nu este perfect, pentru că tuturor ne lipsește acea ușă prin care să nu poată pătrunde moartea. Acestea sunt momentele în care noi trebuie să oferim iertarea din inimă celei care a trecut pragul veșniciei. Despărțirea de cei dragi nu se poate face niciodată cu adevărat fără nădejdea revederii. Să ne amintim cuvintele Psalmistului: întoarce-te suflete la Dumnezeu, că ți-a gătit ție loc de odihnă, dar oricât de siguri suntem că sufletul roabei lui Dumnezeu, Despina va merge în Împărăția Cerurilor, durerea rămâne. În spatele oricărei drame sau tragedii inexplicabile și care, aparent, cade sub incidența absurdului, se află rațiunea ascunsă a lui Dumnezeu. Orice despărțire este o pierdere, dar aceasta este acceptabilă, deoarece ne asigură o revedere”.

După cuvintele de îmbărbătare adresate de cei trei ierarhi, în glas de cântări sfinte și sunet de clopot, trupul neînsuflețit al doamnei preotese Despina a fost purtat pe brațe și așezat în mormântul aflat în cimitirul Parohiei „Pogorârea Duhului Sfânt” din cartierul Șerbănești.

(Pr. Valentin Băltoi)