O astfel de zi a fost Ziua Culturii Române, trăită la Asociația „Sf. Voievod Ștefan cel Mare – Hârja”, alături de copii și vârstnici. Aici, cultura nu a fost tema unei prelegeri, ci o experiență locuită. Într-un spațiu al întâlnirii reale, fără ierarhii și fără grabă, cuvintele nu au mai fost explicații, ci ecouri ale unei memorii comune. Cultura nu a cerut demonstrații, performanțe sau justificări. A cerut doar prezență. A cerut ca fiecare să fie întreg, chiar și în propria fragilitate.

Cultura ca memorie vie și punte între timpuri

În jurul lui Mihai Eminescu, timpul s-a adunat într-un prezent adânc. Copiii, aflați la începutul drumului, și vârstnicii, purtători ai unei vieți deja traversate, s-au întâlnit într-un spațiu care nu aparține nici trecutului, nici viitorului, ci acelei clipe în care omul se recunoaște pe sine.

Pentru vârstnici, Eminescu nu este doar un poet canonic. Este o amintire vie, o voce care le-a însoțit tinerețea, școala, iubirile și singurătățile. Fragilitatea poetului, ultimele sale versuri, poezia ca ardere lăuntrică au trezit lacrimi nu din explicație, ci din recunoaștere. Codrul, râurile, ramurile, iubirea și melodia „Eminescu să ne judece” a lui Ion și Doina Aldea Teodorovici au revenit ca o copilărie recuperată pentru o clipă.

Pentru copii, Eminescu nu este încă o autoritate culturală, ci o ușă deschisă spre simbol, imagine și mirare. Acolo unde unii își amintesc, iar alții descoperă, se naște adevărata învățare – cea care nu se transmite prin definiții, ci prin împărtășire. Cultura devine astfel nu acumulare de informație, ci continuitate de sens.

Arta ca restaurare a demnității

Prin artă, gest și culoare, oamenii au lucrat acolo unde uneori cuvintele nu mai ajung. Terapia ocupațională, atunci când este ancorată în cultură, depășește dimensiunea funcțională și devine restaurare de demnitate. Mâinile care decupează, lipesc, desenează sau ating hârtia nu creează doar obiecte, ci rostesc un adevăr esențial: „Sunt aici. Contează ce fac. Contează că exist.”

Pentru copiii care nu pot exprima totul în cuvinte, arta devine voce. Pentru vârstnicii care și-au pierdut uneori spațiul de exprimare, arta devine întoarcere. În acest spațiu comun, performanța nu are sens. Doar autenticitatea.

Cultura ca lucrare hristică

În tradiția creștină, omul nu crește prin acumulare, ci prin iubire. Nu prin competiție, ci prin împărtășire. Nu prin perfecțiune, ci prin întâlnire. Hristos nu a uniformizat oamenii, ci i-a văzut. Nu a șters diferențele, ci le-a ținut împreună.

Trăită astfel, cultura devine o formă de diaconie a sufletului – un mod tainic prin care omul îl ridică pe om, nu deasupra celuilalt, ci alături. A aduce poezia în mijlocul copiilor și vârstnicilor nu este un gest estetic, ci un act de iubire pedagogică și responsabilitate spirituală. Este mărturisirea că frumosul nu aparține elitei, iar sensul nu este rezervat celor puternici.

Cultura care diminuează diferențele sociale

Diferențele sociale nu se diminuează doar prin politici publice, ci prin întâlniri reale. Atunci când oamenii se văd, stau la aceeași masă și creează împreună. Când nu mai sunt „asistați”, „beneficiari” sau „vulnerabili”, ci pur și simplu oameni. Cultura creează acest spațiu de egalitate profundă, în care valoarea nu este măsurată în competențe, ci în prezență.

„Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”

Aceste versuri ale lui Eminescu nu au fost doar citite la Hârja, ci trăite. În jurul unei mese, copii și vârstnici au pictat împreună un copac care nu crește din pământ, ci din oameni. Trunchiul comun, ramurile diferite, iar frunzele – amprentele fiecăruia. Semne unice ale unor vieți diferite, care au ales să se întâlnească în aceeași clipă.

Pentru copii, amprenta a fost joc și mirare. Pentru vârstnici, o mărturisire tăcută: „am fost, sunt încă, contez”. Pentru toți, copacul a devenit o icoană laică a trecerii timpului și a întâlnirii dintre generații.

Cultura vie, ca misiune

Eminescu a știut că marele păcat nu este suferința, ci risipirea. Nu fragilitatea, ci uitarea sensului. Nu trecerea timpului, ci refuzul de a-l locui. La Asociația „Sf. Voievod Ștefan cel Mare – Hârja”, timpul nu a fost grăbit. A fost lăsat să curgă prin mâini, culoare și atingere, devenind memorie comună.

Copacul creat împreună nu este doar o lucrare artistică, ci un document viu al faptului că omul nu dispare când îmbătrânește și nu începe abia când este copil. Omul este întreg atunci când este în relație.

De aceea, întrebarea lui Eminescu rămâne deschisă:
Nu e păcat să lepădăm clipa care ne-a fost dată, când ea poate deveni rădăcină, frunză și eternitate?

Aceasta este misiunea noastră.
Aceasta este cultura vie.
Aceasta este, în sensul cel mai profund, lucrarea hristică a creșterii omului prin cultură și iubire.

Ioanici Alex