Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Preacucernici și Preacuvioși părinți consilieri și inspectori ai Centrului eparhial,

Preacuvioși părinți și Preacuvioase maici, stareți și starețe,

Preacucernici și Preacuvioși părinți,

Stimați membri ai Adunării eparhiale,

Distinse autorități centrale și locale,

Iubiți credincioși,

Anul 2014, care abia și-a încheiat curgerea, va rămâne în memoria contemporanilor ca un an binecuvântat de Dumnezeu, care, din perspectivă bisericească, ne-a propus spre comemorare exemplul vieții unui domnitor român ce a înțeles să exprime, prin sacrificiul suprem, iubirea de neam și de Dumnezeu și care a rămas în conștiința generațiilor ca un simbol al trăirii autentice a celor două valori fundamentale pentru ființa națională: credința și neamul, două coordonate ce definesc identitatea românismului în istoria sa bimilenară. Comemorarea martiriului Brâncovenilor s-a împletit armonios cu omagierea actului euharistic, ce în vremuri lipsite de prigoană propune creștinului consumarea lăuntrică a jertfei de sine, într-o necontenită purificare și creștere spre asemănarea cu Dumnezeu. Astfel, martiriul Brâncovenilor, ca act comemorativ, pe de o parte, și omagierea tainei euharistice, pe de alta, au reușit să se armonizeze în plan spiritual într-o formulă consacrată și consacrantă, aceea de jertfă euharistică.

Pentru Arhiepiscopia noastră, a Romanului și a Bacăului, anul 2014 a fost marcat, între altele, de două evenimente aparte, pline de semnificație și cu rezonanță în plan istorico-bisericesc: unul încărcat de sentimente de întristare, în directă legătură cu plecarea la Ceruri a IPS Eftimie Luca, iar altul festiv, de bucurie duhovnicească, ce stă sub semnul speranței și al înnoirilor, fiind legat de actul alegerii smereniei noastre ca întâistătător al acestei de Dumnezeu păzite eparhii.

Iubiți credincioși

Chemat fiind, prin alegerea Sfântului Sinod, la această sublimă misiune și apoi, astăzi, proclamat în mod solemn ca Arhiepiscop al acestui ţinut moldav binecuvântat de Dumnezeu, cunoscut în istoria noastră medievală drept Ţara de Jos a Moldovei, nu pot face altceva decât să aduc mai întâi mulţumire Dumnezeului nostru Celui în Treime lăudat pentru darurile pe care le-a revărsat asupra smeritei mele persoane, dar şi asupra clerului şi credincioşilor din această eparhie.

Actul alegerii noului chiriarh de către Sfântul Sinod, săvârșit în ziua de 16 decembrie, anul mântuirii 2014, se desăvârșește astăzi, în Duminica de dinaintea prăznuirii Teofaniei Preasfintei Treimi, în care Biserica face pomenirea celor 70 de apostoli trimişi de Hristos Domnul la propovăduire, precum şi a Cuviosului Teoctist, prin proclamarea solemnă a întronizării noastre în scaunul istoric al acestei de Dumnezeu păzite eparhii, știut fiind că alegerea și întronizarea unui ierarh pentru Biserică înseamnă continuitate harică și succesiune apostolică, ce împreună întăresc unitatea ecleziastică a Ortodoxiei universale.

Din conţinutul Gramatei mitropolitane, întocmite de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Teofan, am înţeles programul misionar pe care trebuie să-l urmez în această calitate de păstor sufletesc al clerului şi al credincioşilor acestor plaiuri mioritice. Însă toate cele prescrise de Gramata mitropolitană parcă au fost desprinse din conţinutul pericopei evanghelice care s-a citit astăzi în cadrul Sfintei Liturghii. Sfântul Evanghelist Marcu vorbește despre Înaintemergătorul Ioan care este trimis să arate lumii pe Hristos, Căruia nu se simțea vrednic să-I dezlege cureaua încălțămintelor (cf. Marcu 1,7). Astăzi, mă simt și eu chemat și trimis la ascultare, asemenea Înaintemergătorului, ca să netezesc calea pe care trebuie să meargă credincioşii încredinţaţi mie spre păstorire, pentru a se întâlni cu Hristos. Asemenea Sfântului Ioan Botezătorul și a celor 70 de ucenici, cu credință nestrămutată în puterea harului lui Dumnezeu, cutez a începe lucrarea misionară de arhipăstor care conduce turma cuvântătoare încredințată lui de către Hristos. Ca și Ioan, nu mă prezint pe mine însumi, că și eu, aşa cum spunea el însuși, rămân slugă nevrednică a dezlega cureaua încălțămintelor Lui, ci doar, ca un străjer, voi veghea ca Evanghelia lui Hristos să fie lucrătoare în Biserica Sa cea sfântă.

Astăzi, mă simt smeritul urmaş al Apostolilor, în încercarea de a învăţa și povățui turma lui Hristos cu ceea ce a învăţat El, de a sfinţi pe cei pe care El mi i-a dat şi, ca un păstor bun și smerit, voi căuta să merg înaintea turmei cuvântătoare pe calea pe care El ne-a indicat-o către limanurile mântuirii: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”( Ioan 14, 6).

Iubiții mei fii duhovnicești,

Pentru că sunt chemat la această înaltă demnitate de chiriarh al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului şi, prin harul lui Dumnezeu, am fost învestit, la rându-mi, vă chem şi eu pe toţi ca să mă urmaţi şi să credeţi cu tărie în Dumnezeu, căci El este Domnul istoriei, singurul Mântuitor şi izbăvitor din robia păcatului şi a morţii. Vă chem şi pe voi, cei îndoielnici în credinţă, să gustaţi din tainele credinţei şi să vedeţi cât de bun este Domnul! Vă chem mai ales pe voi, tineri și tinere, adulți sau bătrâni, care din ignoranță sau alte cauze aţi întors spatele lui Hristos întrupat, să vă întoarceți fața către Iisus, căci numai prin El puteţi să ieşiţi din labirintul întunecat al acestei lumi care riscă să sfârșească în neant! De fapt, nimeni nu poate fugi de la faţa lui Dumnezeu, nu se poate sustrage atotprezenței Lui. Se întreba psalmistul: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti! De mă voi coborî în iad, de faţă eşti! De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalm 138, 7-10). Deci, oriunde ne ducem, Îl întâlnim pe Hristos, oriunde ne întoarcem, Hristos este de faţă, însă, de fiecare dată, ține de noi dacă rămânem cu faţa întoarsă spre El, în comuniune de iubire interpersonală.

De obicei, când cineva, în ordinea social-politică, este ales să conducă un popor, o comunitate, își creează o nouă structură reformatoare pentru a redinamiza societatea. Biserica însă nu face așa. Ea nu reformează, nu revoluționează, ci actualizează Evanghelia lui Hristos și reorientează lumea către Răsăritul cel de Sus. Prin urmare, nu așteptați de la mine vreo lege nouă sau să predic vreo altă învățătură necunoscută până acum de Biserica lui Hristos. Sfântul Pavel spune că Iisus Hristos, ieri și astăzi și în veci, este Același (Evrei 13,8), însă, depinde de capacitatea fiecăruia dintre noi de a se putea apropia de cunoașterea Lui și de modul în care Îl poate face prezent și cunoscut și altora cu mijloacele pe care le are la îndemână. Altfel spus, în Biserică, noi suntem chemați să propovăduim pe Cel vechi de zile, într-o manieră nouă. Biserica este întemeiată de Hristos, al cărei cap El este, și nimeni nu mai poate pune altă temelie afară de cea pusă de El. Acest edificiu ecleziastic este așa de solid construit, încât nici porțile iadului nu îl pot birui (cf. Matei 16,18), iar învățătura este aceeași până la sfârșitul veacurilor.

Așadar, iubiții mei fii duhovnicești, de la mine să nu așteptați altă învățătură decât cea a lui Hristos, a Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți care au cristalizat doctrina Bisericii de-a lungul veacurilor. Sfântul Apostol Pavel condamnă ”pe cei ce tulbură viața Bisericii și voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos”, spunându-le: ”Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatema! Precum v-am spus mai înainte, și acum vă spun iarăși: Dacă vă propovăduiește cineva altceva decât ați primit - să fie anatema! Căci acum caut bunăvoința oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea încă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos. Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; pentru că eu n-am luat-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos”. (Galateni, 1, 8-12).

Prin urmare, de la mine nu veți asculta decât aceeași învățătură și aceleași predanii menținute neschimbate de la Hristos, prin Sfinții Părinți sau predecesorii mei.

În Biserica lui Hristos lucrurile nu se schimbă cum se schimbă în societatea umană. Lumea este versatilă și în permanentă tranziție. Oamenii inventează, fac și prefac legi, platforme social-politice și economice, în scopul creșterii nivelului de trai. În Biserică, nu este așa. Cea mai mare cinste o dobândește cel ce păstrează neștirbit adevărurile revelate ale credinței care sunt prin ele însele noi și înnoitoare.

Episcopul cărturar Melchisedec Ștefănescu, în 1879, la întronizarea sa, între altele, a adresat celor prezenți aceste cuvinte: „Eu, întotdeauna cât voi sta pe această treaptă de arhipăstor al domniilor voastre și de povățuitor duhovnicesc, voi zice tuturor: respectați Biserica și învățătura ei; învățați și pe copiii voștri a respecta și a iubi Biserica lui Hristos, ca pe mama lor duhovnicească; învățați cât de multe științe pentru ca să vă luminați mintea, să vă îmbogățiți cunoștințele folositoare în viață, pentru ca să scăpați de o mulțime de rătăciri, de prejudecăți și de superstiții, pe care le produce neștiința și care îngreuiază viața fără nici un folos. Dar în cele sufletești, în cele duhovnicești, să nu căutați lumină și știință în afara Bisericii, afară de Hristos, căci afară de Biserică nu veți găsi decât rătăciri grozave, destrămare a minții, răzvrătire a inimii și o pierdere sigură a sufletului…”(Cuvânt la instalarea în episcopatul de la Roman).

Aceste cuvinte pot fi încurajatoare pentru mine astăzi, care încep cu ajutorul lui Dumnezeu, împreună cu voi, o nouă etapă de slujire a lui Hristos în Biserica Sa. Indiferent câte greutăți vom avea și cu câte mutații se va confrunta Biserica, noi rămânem cu Hristos în corabia eclesiei care duce sigur la limanurile mântuirii. De fapt, aceasta înseamnă a purta Crucea pe care Hristos a așezat-o pe umerii noștri. Abandonând crucea, abandonăm pe Hristos, Care în chip nevăzut poartă crucea împreună cu noi pe calea Golgotei.

Iubiți credincioși,

 Sunt conștient și de faptul că, în contextul european și mondial actual, misiunea Bisericii este dificilă, ea trebuind să răspundă și să soluționeze problematici fără precedent în istoria sa bimilenară. Circulația valorilor, migrația forței de muncă în căutarea unei vieți cât mai bune, interferența culturală, etnică și religioasă, accesul la un volum foarte mare de informație și puterea de înțelegere a generațiilor de tineri, contextul pluralist și noul mod de înțelegere a coabitării interumane ne descoperă o lume poate nu nouă, dar în orice caz într-o continuă căutare de sine și continuă schimbare. Astfel, în acest peisaj eterogen, Biserica, prin ierarhii săi, este necesar să găsească o cale, cea mai potrivită, pentru a face accesibil și inteligibil cuvântul Evangheliei care să răspundă acestei căutări și să hrănească sufletul, mintea și inima acestui Om contemporan care pare prizonierul unei lumi din ce în ce mai abandonate virtualului. Poate tocmai această căutare eșuată a generației actuale este expresia neputinței de a-L înțelege pe Dumnezeu. Într-un astfel de context, misiunea Bisericii nu este una facilă, iar imaginea ierarhului trebuie să fie una harismatică.

Ce calități ar trebui să întrunească un ierarh pentru a putea fi perceput ca icoană a Arhiereului Hristos; ce mesaj ar trebui să transmită pentru ca omul să înțeleagă faptul că Dumnezeu, Evanghelia, Biserica sunt valori perene, iar omul este persoană chemată la comuniune de iubire cu Dumnezeu, indiferent cât de evoluată este umanitatea în plan științific?

Cred că un ierarh trebuie să fie luminat, pentru a răspunde întrebărilor ce frământă mințile; duhovnicesc, pentru a răspunde nevoilor spirituale ale păstoriților; dar mai presus de toate, un harismatic, pentru ca prin el să vorbească lumii Însuși Cuvântul lui Dumnezeu, făcând astfel vie și dinamică lucrarea Bisericii. Un astfel de arhiereu se cuvine să fie paradigmă păstoriților săi în aceste timpuri. Este greu să întrunești într-o singură persoană, într-un singur om, atâtea calități, atât de multe virtuți, însă episcopul nu este singur, nu dispune de prerogativele sale în mod egoist, capricios, aleatoriu, ci el împlinește misiunea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o și pe care trebuie să o înfăptuiască în via Domnului. De aceea și eu, fără a mă prevala de smeritele mele calități, cer mijlocirea Sfinților și am nădejde în ajutorul lui Dumnezeu în împlinirea acestei dificile misiuni arhiepiscopale.

Iubiți credincioși,

O veche legendă antică spune că, atunci când a văzut ororile şi persecuţiile pe care le-a declanșat Nero în Roma antică, Sf. Apostol Petru, fratele lui Andrei cel întâi chemat şi botezătorul poporului român, a încercat să fugă. Se pare că, dirijându-se către părțile exterioare ale cetăţii Roma, a întâlnit pe Iisus, Care se îndrepta spre cetate. Înspăimântat, Apostolul I se adresează, spunându-i: „Quo vadis, Domine?”, iar răspunsul Lui a fost acesta: „mă duc la Roma să mă răstignesc a doua oară”. Petru a înţeles atunci valoarea jertfelnică a misiunii sale apostolice, s-a întors din drum cu Hristos în inima lui şi a rămas în cetate, predicându-L până la sacrificiul suprem.

Aşa şi eu astăzi, văzând greutatea poverilor şi a responsabilităților ce se aşază pe umerii mei, mă înfricoșez şi sunt tentat să fug ca şi Petru. Dar având în faţa mea „atâta nor de mărturii” ale Sfinţilor Bisericii şi ale înaintaşilor mei, dar mai curând pe Hristos, primesc cu bucurie sfântă crucea care mi se pune pe umeri şi purced pe calea Golgotei către Hristos înviat. Sunt conştient că viaţa aceasta este o vale a plângerii şi un urcuș pe Golgota. Dar ştiu, în acelaşi timp, că fiecare ierarh al Sfântului Sinod, că fiecare preot şi credincios, călugăr sau călugăriță din această eparhie va deveni un Simon din Cirene, care mă va ajuta să-mi duc crucea arhieriei până la capăt.

În cadrul fiecărei Liturghii, slujitorul iese cu sfântul potir în fața credincioșilor pe care îi îndeamnă, zicând: Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă! Iar cei ce doresc să se împărtășească cu Hristos, atrași de dragostea Lui și întru puterea credinței, se apropie de potir și gustă din Izvorul cel pururea curgător de viață înnoitoare, reîmprospătându-și forțele fizice și sufletești pentru a purcede calea mai departe, pe drumul către cer. Astăzi stau şi eu cu frică şi cu cutremur în faţa responsabilităţilor ce-mi revin din această învestitură, conştient de slăbiciunea puterilor mele. Cum să nu te înspăimântezi, privind înapoi în timp şi văzându-te întregind șiragul celor 76 de întâistătători care au stat pe jilţul istoric al acestei eparhii? Cum să nu te înfricoşezi, ştiind că în această catedrală a slujit oarecând Macarie, marele cronicar al lui Ştefan cel Mare şi al urmaşilor lui, care a construit această biserică la porunca lui Petru Rareş şi a reiterat cultul Sfintei Cuvioase Parascheva? Cum să nu te minunezi, când patru dintre ierarhii acestei eparhii au fost proclamaţi sfinţi ai Bisericii noastre? Cum să nu te cutremuri, când îți amintești că aici au păstorit Anastasie Crimca, marele miniaturist, Veniamin Costachi, marele ctitor și înnoitor, în timpul căruia s-a construit spitalul „Precista”, ca o adevărată Vasiliadă? Cum să nu te uimești, când ştii că aici a păstorit Melchisedec Ştefănescu, părintele Autocefaliei Ortodoxiei româneşti şi cel care s-a luptat pentru dezrobirea neamului românesc, atunci când națiunile Europei îşi creionau identitatea?

Însă, având gândul la Hristos şi credinţa că Dumnezeu este cu noi, încredinţându-ne rugăciunilor Maicii Domnului, Sfintei Cuvioase Parascheva, Sfinţilor ierarhi predecesori, pornesc la drum şi privesc spre viitor cu speranţă. De fapt, nădejdea îmi sporeşte, pentru că nu vin într-un ţinut arid, nedesţelenit şi străin. De 15 ani, alături de Înaltpreasfinţitul Eftimie şi de alţi colaboratori destoinici, am arat deja grădina Maicii Domnului din acest ţinut. Urmează doar ca dreapta lui Dumnezeu să sădească via Sa, să trimită roua Duhului Sfânt, pentru ca aceasta să crească, iar noi, lucrătorii viei, să o îngrijim pentru a aduce roadă la bună vreme. Ştiu că nu sunt singur în această nobilă lucrare, ci cu Hristos şi cu toţi cei care fac voia Lui. Am încredere în preoţii parohiilor noastre, am încredere în călugării și călugărițele din mănăstiri, am încredere în bunii credincioşi, unii dintre ei angajaţi în diferite responsabilităţi în societatea umană, şi cu toţii ne vom strădui să adăugăm cărămida rânduită nouă de providenţă la edificiul spiritualităţii înaintaşilor şi la trupul tainic al Mântuitorului Hristos, care este Biserica.

În ceea ce priveşte programul meu misionar pastoral, administrativ-gospodăresc, liturgic-sacramental, social-filantropic, cultural-didactic, acesta va fi dezvoltat în conformitate cu rânduielile canonice ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, cu regulamentele şi hotărârile statornicite de Sfântul Sinod şi cu exigenţele cerute de dinamica vieţii social-economice în care ne aflăm.

Când împlineam niște ani de activitate misionară ca episcop-vicar în această eparhie, am fost întrebat de un prieten-editorialist ce anume doresc să mai realizez în viitor pentru Biserica lui Hristos. I-am răspuns: Multe! Multe!, însă adăugam, c’est Dieu qui dispose à ceux que je propose! Același lucru spun și acum. Am planuri și idei multe de împlinit!

În toată viaţa am încercat să-mi păstrez conştiinţa lucrării sinergice pentru că Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor, să cunoaştem trecutul, să trăim prezentul şi să ne plănuim viitorul. Conștient de responsabilitățile ce decurg din demnitatea conferită de Biserică, mi-am creionat şi eu niște idealuri. Ştiu că idealurile sunt ca stelele, care, chiar dacă sunt aşa de îndepărtate şi nu le putem atinge, totuşi ele ne ghidează calea în noapte sau în această „vale labirintică” în care ne mişcăm. Aşa şi eu, câte nu aş mai vrea să fac, din câte trebuie făcute, pentru Biserica pe care o slujesc, pentru neamul din care fac parte, pentru eparhia aceasta, pentru…, pentru…! Însă numai Dumnezeu ştie cât îmi este dat să împlinesc.

Cum nu aş vrea să organizez, în calitate de chiriarh al acestei eparhii, târnosirea catedralei ”Înălţarea Domnului” din Bacău, care, acum 15 ani, abia mijea din pământ, dar în tot acest timp şi-a creionat deja silueta în inima urbei băcăuane, ca de altfel şi-n inima mea!? Cum nu aș vrea să restaurăm și să punem în funcție ansamblul spitalicesc „Precista Mare”, unde să-și ogoiască durerile atâția suferinzi, sau care, poate, să fie și azilul bătrâneților mele!? Cum nu aş vrea să ajung să trăiesc, în această viaţă fiind, proclamarea canonizării altor ierarhi care au stat pe scaunul vlădicesc de la Roman, cum ar fi Macarie, Veniamin Costachi, Melchisedec Ştefănescu, cărora să le scriu monografia şi imnografia, așa cum am făcut-o pentru atâţia sfinţi ai neamului!? Cum nu aş vrea să-mi dea Dumnezeu timp să încheiem editarea, în premieră, a Omnia scrierilor Episcopului Melchisedec (aprox. 25 vol.)!? Sau cum nu aş vrea să organizez aducerea acasă, la Bacău, de unde îşi trage obârşia, a moaştelor Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodeşti!? Cum nu aş vrea...!? Cum nu aş vrea…!?

O! am atâtea proiecte în plan pastoral-misionar, administrativ-gospodăresc, social-caritabil, cultural-religios, liturgic sau editorial, încât mi-ar mai trebui ceva din timpul acesta efemer să le împlinesc, însă, încă o dată, numai Dumnezeu ştie câte-mi sunt date să realizez!

Dar cea mai mare şi nobilă dorinţă, care mă mistuie şi vreau să-mi fie îndeplinită de Dumnezeu, la sfârşitul acestui parcurs terestru în Biserica Lui de pe pământ, este aceasta: vreau să mă mântuiesc! Mult aş vrea să ştiu că, atunci când mă voi întâlni cu Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, faţă către faţă în transcendentul divin, El, Eternul Judecător, Se va recunoaște în chipul Său hristic pe care l-a sădit în mine dintru început şi în faptele pe care le-am împlinit spre preamărirea Lui. Asta aş vrea cel mai mult…!          

Acestea fiind o parte din angajamentele mele înaintea lui Dumnezeu și a dumneavoastră, în aceste momente solemne, mă rog Bunului Dumnezeu să mă învrednicească să rămân slujitorul Său în toată viaţa mea şi să lucrez întru toate după voia Lui şi prin puterea Lui, zicând: „Doamne, iată robul Tău, ascultă chemarea Ta. Dă-mi putere din puterea Ta, dă-mi îndelungă răbdare din răbdarea Ta, dă-mi tărie impregnată de bunătatea Ta, dă-mi lumină din lumina Ta, dă-mi înţelepciune din înțelepciunea Ta și ajută-mă să fiu şi eu un smerit slujitor al slujitorilor Tăi în Biserica Ta cea sfântă”!

Preaiubiți frați întru Hristos,

În aceste clipe festive din viața acestei eparhii, permiteți-mi din nou să-mi înalț cugetul și simțirea către Hristos Marele Arhiereu, Căruia i-am închinat viața mea și Căruia m-am dăruit cu toată ființa mea, mulțumindu-I.

Nu aș fi putut vorbi astăzi în fața Înaltpreasfințiile Voastre, a Presfințiilor Voastre, Sfințiilor Voastre și a Domniilor Voastre, dacă unul dintre cei mai luminați ierarhi ai Ortodoxiei românești și universale nu ar fi intuit în mine prezența unor calități care să mă recomande a fi potrivit pentru această înaltă demnitate arhierească. Mulțumesc Preafericirii Sale, Patriarhului Daniel, pentru votul de încredere pe care mi l-a acordat, pentru că mi-a fost alături în clipele cele mai importante ale vieții mele și mă angajez solemn, cu toată priceperea, puterea și experiența acumulată, să împlinesc misiunea încredințată, răsplătind în felul acesta încrederea Preafericirii Sale și a ierarhilor Sfântului Sinod, cărora le mulțumesc și pe această cale.

Înaltpreasfințite Părinte Teofan, Vă mulțumesc pentru dragostea pe care ați arătat-o față de mine și față de credincioșii eparhiei noastre, sufragană a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, și pentru acribia pe care ați dovedit-o în organizarea acestui eveniment! Vă încredințez de aceeași dragoste și recunoștință, precum și de împreună-lucrare în via Domnului din Moldova binecredinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.

Iar pe Sfințiile Voastre, Preacucernici și Preacuvioși Părinți, Preacuvioase Maici, pe Domniile Voastre, preaiubiții mei frați și fii întru Domnul, care sunteți turma cea cuvântătoare a lui Iisus Hristos, răscumpărată cu Sângele Lui cel neprețuit, vă rog să păstrați și față de mine aceeași dragoste, dăruire și încredere pe care le-ați avut față de predecesorii mei, pentru ca în acest chip, legați unii de alții prin legătura dragostei creștinești, să se preamărească numele lui Hristos în mijlocul nostru, să se înalțe Biserica lui Hristos, iar virtuțile creștine să se înrădăcineze în sufletele noastre, ale tuturor.

În aceste momente binecuvântate și pline de emoție, adresez un cuvânt de mulțumire tuturor celor care au dorit astăzi să fie prezenți pentru a-și arăta prețuirea și a-și exprima votul de încredere față de această alegere. Mă simt împlinit și copleșit de darul prezenței dumneavoastră și privesc cu speranță și încredere spre viitorul acestei eparhii, deoarece mulțimea prezentă este semnul recunoștinței pe care credincioșii o poartă păstorilor lor. Nimic din tot ceea ce se întâmplă în univers nu este rodul întâmplării, cu atât mai puțin evenimentul de astăzi și această alegere. Numele arhiepiscopului învestit astăzi se așază firesc în rândul predecesorilor, fiind al 77-lea de-a lungul unei istorii ce cu puțin timp în urmă a intrat în cel de-al 7-lea secol de existență neîntreruptă în acest colț de țară. Așadar, știind că cifra șapte este încărcată de prezența dinamică a lucrării Duhului Sfânt, nutresc speranța că misiunea noastră arhiepiscopală va fi binecuvântată și desăvârșită de Mângâietorul, Cel ce pe toate le împlinește și pe cei smeriți îi sfințește, iar Arhiepiscopia Romanului și a Bacăului va fi ocrotită de Dumnezeu Milostivul și Dătătorul a tot binele.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi toți! AMIN.

*Cuvânt rostit în Catedrala arhiepiscoplă "Sf. Cuvioasă Parascheva" din Roman, la întronizarea ca Arhiepiscop al Romanului și Bacăului, 4 ianuarie 2015