Când tainicul suflet se simte stingher,
Când ruga se pierde în van prin eter,
Când luna în noapte îngheață pe cer,
Când aștrii se-nchid în hău și mister,
Când apele-n râuri-s oprite de ger,
Iar șesul devine pustiu auster,
Tu, fiul luminii moștenitor,
Devii fiul pierzării, risipitor!?
Când noaptea începe, deși e lumină,
Când plouă-n torente, deși-i zi senină,
Când lumea-i atee, deși se închină,
Când totu-i haotic, deși-i disciplină,
Când pacea umană nu-i pace divină,
Știința lumească e anticreștină,
Tu, chipul iconic, făcut de Hristos,
Devii chip urât, de fiu păcătos!?
Când fiii din sate mai toți au plecat,
Și negura vremii pe moși i-a-ngropat,
Când slinul uitării pe cruci s-a fixat,
Când amnezia în minți peren a intrat,
Iar necromanția s-a reinstalat,
Când morții mai cântă: „Hristos a-nviat!”
Tu, fiul iubirii, binecrescut,
De ce-ai devenit, astăzi, fiul pierdut!?
Revino-ți în fire, te-ntoarce acasă,
Tatăl iubirii te-așteaptă la masă,
Huzurul sau lipsa, degrabă le lasă.
Deși conștiința aprig te-apasă,
Pornește îndată și fă cale-ntoarsă,
Fii slugă smerită și credincioasă,
Din fiul pierzării, cel mort și-ngropat,
Vei fi fiul iubirii, cel înviat!
*Meditație lirică la Duminica fiului risipitor
