În aceste patru seri, fiecare dintre noi, am auzit strigătul neîncetat al sufletului: Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă! Acest strigăt nu este o formulă liturgică, ci respirația inimii care începe să se trezească, din amorțeala păcatului. Această formulă provine din cunoscuta rugăciune a inimii, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluiește-mă pe mine, păcătosul!,  pe care sunt datori să o rostească permanent monahii. Iar dacă în primele zile ale Canonului Mare am fost poate mai mult ascultători, astăzi suntem chemați să fim răspunzători: ce facem cu această trezire? Ce facem cu lumina care ne-a fost arătată prin cuvintele Canonului Mare?

Canonul Mare ne-a purtat prin întreaga Scriptură nu pentru a ne impresiona cu erudiție biblică, ci pentru a ne arăta că toată istoria mântuirii este istoria pocăinței omului. De la Adam până la tâlharul de pe cruce, vedem mereu aceeași dramă: căderea prin neascultare și ridicarea prin smerenie (întoarcere, pocăință).

1. Păcatul ca boală a uitării

Una dintre cele mai adânci învățături ale Canonului Mare este aceasta: păcatul nu este doar încălcarea unei porunci, ci este uitarea lui Dumnezeu. Adam nu a căzut pentru că nu ar fi știut porunca, ci pentru că, în clipa ispitei, L-a uitat pe Dumnezeu. La fel și noi. De cele mai multe ori, nu păcătuim din răutate calculată, ci dintr-o neatenție a inimii, dintr-o viață trăită fără conștiința prezenței lui Dumnezeu.

De aceea, Canonul insistă atât de mult pe aducerea-aminte: Pe toți i-am întrecut cu păcatul; Viața mea s-a întinat; Mintea mi-am rănit. Nu sunt cuvinte de disperare, ci de trezvie. Sufletul care începe să se vadă așa cum este, chiar dacă se cutremură, se află deja pe drumul vindecării.

Pocăința adevărată începe atunci când omul încetează să se mai compare cu alții și tinde să se vadă în lumina lui Dumnezeu. Atunci dispare îndreptățirea de sine și apare durerea cea bună, durerea care nu zdrobește, ci curățește. Pentru că pocăința este aceea care Îl face prezent pe Dumnezeu în sufletul, în mintea și în inima omului, și, mai ales, menține curăția sufletului.

2. De ce ne este greu să ne pocăim?

Mulți credincioși spun: Părinte, vreau să mă pocăiesc, dar nu simt nimic. Canonul ne arată că problema nu este lipsa dorinței, ci împietrirea inimii. Inima noastră, obișnuită cu zgomotul, cu graba, cu împrăștierea, nu mai știe să plângă. E preocupat mai mult de altceva decât de Dumnezeu. De aceea, Biserica ne oferă Postul Mare ca pe un timp al încetinirii de a păcătui, al tăcerii și neosândirii și al așezării sufletești pe făgașul pocăinței.

Canonul Mare este voit alcătuit lung, repetitiv, apăsător, pentru că vrea să spargă această coajă a indiferenței sufletești. El ne obosește trupul pentru a trezi sufletul. Ne pune înainte exemple de păcat nu pentru a ne deznădăjdui, ci pentru a ne spune: Vezi? Nu ești singur. Alții au căzut mai jos decât tine și totuși s-au ridicat. Deci, ne încurajează.

Dacă ne uităm la David, la Manase (din VT), la desfrânata (din Ev) care a spălat picioarele Domnului cu lacrimi, înțelegem că nu există păcat atât de mare încât să nu fie iertat de mila lui Dumnezeu, dar există un păcat cumplit: refuzul de a ne întoarce, de a ne smeri. Orgoliul, deznădejdea. Așa a fost Iuda.

3. Canonul Mare – școală a responsabilității personale

Un lucru esențial pe care Canonul Mare ni-l insuflă este asumarea personală a păcatului. Sfântul Andrei Criteanul nu spune: Lumea este rea, ci, eu sunt cel care am păcătuit. Această trecere de la general la personal este început al mântuirii în sufletul fiecărui credincios.

În viața noastră duhovnicească, suntem adesea tentați să explicăm totul prin context: familia, societatea, greutățile vieții, traumele. Fără a le nega, Canonul ne spune limpede: nu te mântuiește explicația, ci pocăința. Dumnezeu nu ne va întreba cât de complicată a fost viața noastră, ci dacă am avut curajul să ne smerim, să ne pocăim, să ne întoarcem la Dumnezeu.

Aici, în biserică, în aceste seri, când am ascultat Canonul Mare, nu suntem spectatori, ci inculpați care nădăjduiesc în milă, în mila lui Dumnezeu. Și tocmai această recunoaștere ne dă libertate. Omul care spune adevărul despre sine înaintea lui Dumnezeu nu mai are nimic de ascuns.

4. Pocăința ca început al învierii

Este foarte important să înțelegem că Postul Mare nu este un drum spre moarte, ci drumul spre Înviere. Astfel se spune că vremea Postului Mare este urcuș spre Înviere. Pocăința nu este deprimare, ci curățire a privirii sufletești. Lacrimile pocăinței nu sunt semn de slăbiciune, ci de viață.

Canonul Mare se încheie, de fapt, nu în întuneric, ci în nădejde. După ce am trecut prin toată istoria căderilor, suntem lăsați să întrezărim chipul lui Hristos, Cel Care a venit tocmai pentru a ridica pe cei căzuți. El nu Se rușinează de rănile noastre, ci le atinge și le vindecă.

Această primă săptămână a Postului Mare este asemănată cu o ușă. Am intrat, poate cu teamă, poate cu oboseală. De acum înainte, fiecare zi de post, fiecare metanie, fiecare rugăciune spusă cu inimă smerită devine un pas spre lumina învierii noastre și a Învierii Domnului.

Încheiere

Dacă ar fi să luăm un singur cuvânt din tot Canonul Mare și să-l purtăm cu noi mai departe, acesta ar fi: întoarce-te! Nu să te culci pe partea cealaltă dormind în păcat, ci o întoarcere la Dumnezeu, cu pocăință și cu trezvie pentru un nou început. Nu mâine, nu la bătrânețe, nu după ce se rezolvă problemele, ci acum, că de aceasta există vremea Postului Mare în fiecare an. Dumnezeu nu ne cere lucruri mari, ci inima noastră: Fiule, dă-Mi inima ta și să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele! ( Proverbe, 23, 26).

Să plecăm din biserică în aceste seri de Canon nu cu impresia că am asistat la o slujbă, ci cu hotărârea tăcută de a începe o formă de viețuire mai atentă, mai rugătoare, mai aproape de adevăr. Și chiar dacă vom cădea din nou, să nu deznădăjduim, ci să ne ridicăm din nou, după îndemnul Părinților pustiei: Ai căzut? Ridică-te! Iarăși ai căzut? Iarăși ridică-te!, pentru că Postul Mare nu este despre oameni perfecți, ci despre cei care se întorc cu părere de rău asemenea multor păcătoși descriși în Canonul Mare. Ai căzut? Ridică-te! Este un îndemn la pocăință continuă, nu o sentință de finalizare, ci o invitație de a relua mersul pe calea duhovnicească. Acest îndemn se regăsește mereu în contextul discuțiilor despre lupta cu patimile și stăruința în dreapta credință. Îndemnul subliniază importanța ridicării imediate după căderea într-un păcat sau o cădere spirituală, încurajând pocăința continuă și refuzul deznădejdii.

Dumnezeu să ne dea tuturor pocăință adevărată, lacrimi curate și bucuria de a ajunge, cu sufletul curățat, la lumina Sfintelor Paști, să ne bucurăm de Învierea Domnului și de reînvierea noastră, spre slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin. (Arhim. Clement Haralam, Mare eclesiarh al Catedralei Patriarhale)