Hristos a înviat!
Ne aflăm în perioada dintre Paști și Rusalii, între Învierea Mântuitorului și Pogorârea Duhului Sfânt, la Cincizecime. Evanghelia de astăzi nu mai este cea a Învierii, dar are legătură cu minunile săvârșite de Iisus, în care se manifestă plenar Duhul Sfânt, Viața, puterea Învierii care izvorăște din Iisus încă din timpul vieții Sale pământești. Întreaga existență a lui Iisus pe pământ a fost o mărturisire cu privire la victoria vieții asupra morții, a luminii asupra întunericului.
În pericopa evanghelică de la Sfântul Ioan capitolul 5, versetele de la 1 la 15, unde se vorbește despre vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda, putem regăsi un sens care ne amintește de sărbătoarea pascală și pnevmatică din Taina Botezului. Evenimentul relatat, la care se face referire în această duminică, se petrece la scăldătoarea Vitezda, care amintește de apele baptismale și prefigurează, cu trăsăturile sale distinctive, cristelnița botezului fiecăruia dintre noi.
În primul rând, ne îndreptăm atenția asupra bolii acelui paralitic, care așteaptă de ani buni să găsească pe cineva care să îl ajute să intre în apa care se tulbură sub acțiunea Îngerului. Acesta este el însuși un simbol, al tuturor bolnavilor din lume, al tuturor celor care suferă și au suferit de-a lungul timpurilor, al schilozilor, al nefericirii care se naște nu doar din durerea fizică sau privațiunile trupești, ci, chiar mai profund și mai dramatic, se manifestă atunci când este expresia suferinței sufletești, ca urmare a distrugerilor produse de păcat. Știm că în om toate sunt legate: ura, violența, impuritatea și toate acestea îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, care este însuși Izvorul Vieții. Răbdarea și speranța sa sunt virtuțile care i-au adus vindecarea și care pot înnobila pe orice om aflat în suferință, așa cum tot prin răbdare femeia aflată în neputință de 12 ani (Luca 8,43) sau orbul din naștere (Ioan 9,21) au fost vindecați. Dincolo de gravitatea bolii îndurate sau de măsura timpului petrecut în suferință se află Hristos Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre care încununează ființa celui care rămâne neclintit în credință și înțelege că orice suferință personală își găsește sensul mântuitor doar în cununa de spini a Celui care și-a asumat toate păcatele și neputințele noastre pentru a le înălța pe altarul răstignirii Sale.
Să reținem și banalele cuvinte pe care acest bolnav din Evanghelie le spune atunci când Hristos îi propune să-l vindece: „Doamne, nu am om, care să mă arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se coboară înaintea mea.” (Ioan 5, 7) Cuvântul lui nu e întâmplător. Paraliticul nu spune „Nu am pe nimeni”, ci „nu am om”. Căci el era înconjurat de indivizi, însă între aceștia nu se găsește niciunul care să fie om, în sensul propriu și complet al cuvântului, ceea ce subliniază că umanitatea care ne este proprie și ar trebui să ne definească este deformată, ea însăși este bolnavă. Iisus este Cel care o restaurează, căci El a venit în lume nu doar ca Dumnezeu, cu putere divină, ci și ca om deplin, în care se regăsește umanitatea întreagă reînnoită.
De aceea Iisus însuși ia aceste cuvinte „nu am om” (Ioan 5,7) cu sensul lor propriu. El, care este Omul cel mai pur, în care umanitatea se manifestă în mod deplin, printr-un simplu cuvânt cu putere multă îi dă slăbănogului vindecarea. Și astfel omul se ridică, își recapătă viața, regăsește bucuria, recăpătându-și integritatea fizică.
Hristos este Omul care ne aruncă în scăldătoarea baptismală a vindecării noastre de boala cea mai grea dintre toate, păcatul strămoșesc al protopărinților, și care generează la rândul ei neascultarea, nerecunoștința, înstrăinarea și în final moartea spirituală. Cu cununa de spini pe cap și trupul sfâșiat de lovituri, Iisus este înfățișat de Ponțiu Pilat mulțimii de iudei din Ierusalim, dar și lumii de astăzi, rostind cuvinte care au rămas în conștiința istoriei creștinătății încărcate de adânci semnificații: Ecce Homo! (Ioan 19,5). Pilat arată lumii pe Hristos Dumnezeu-Omul care este într-o permanentă stare de jertfă pentru fiecare dintre noi, un Om al durerii și cunoscător al suferinței (Isaia 53,3) sângerând și murind pentru fiecare păcătos, murind și înviind cu fiecare prunc ținut în brațe de preot pentru a fi „aruncat” în apele baptismale ale vindecării. Hristos în stare de jertfă este icoana umanității restaurate din care ne putem împărtăși doar cufundându-ne în scăldătoarea lacrimilor în care pocăința sinceră ne poate arunca.
Fie ca pericopa evanghelică de astăzi să ne reamintească de mila lui Dumnezeu, care ne transfigurează și care ne cere să Îi rămânem credincioși, după ce ne dăruiește vindecarea prin Biserică și Sfintele Taine ale acesteia. Amin.
* Cuvânt de învățătură la Duminica a patra după Înviere, Vindecarea slăbănogului de la Vitezda (Ioan 5, 1-15)
