În cuvântul de învățătură adresat credincioșilor prezenți, Preasfințitul Părinte Varlaam a vorbit despre semnificația duhovnicească a duminicilor premergătoare Sfântului și Marelui Post, dar și despre treptele duhovnicești reprezentate de duminicile Păresimilor: „Duminica Vameșului și Fariseului marchează cea mai importantă etapă liturgică din timpul anului bisericesc, și anume perioada Triodului, care se întinde pe parcursul a 10 săptămâni. Trei săptămâni de pregătire pentru intrarea în Sfântul și Marele Post, marcate de patru duminici: a Vameșului și Fariseului, în care suntem învățați cum trebuie să ne rugăm și care este rugăciunea care ajunge în ceruri, în urechile lui Dumnezeu; Duminica Fiului Risipitor, care ne arată că perioada Sfântului și Marelui Post este un timp al regăsirii de sine și al întoarcerii noastre către Tatăl nostru Cel din ceruri, pe Care L-am părăsit atunci când am mers pe calea păcatelor; Duminica Înfricoșătoarei Judecați care ne arată care vor fi criteriile după care vor fi judecate sufletele noastre la Judecata Particulară, dar mai ales la Judecata Universală de la sfârșitul lumii, și anume măsura în care noi am arătat dragostea față de Dumnezeu în faptele de milostenie prin care am manifestat concret iubirea față de Dumnezeu prin iubirea semenilor noștri; iar la final, Duminica Izgonirii lui Adam din Rai, care ne arată care sunt consecințele neascultării de Dumnezeu și ale nerecunoștinței față de darul vieții și libertății primite de la El. După duminicile de pregătire urmează duminicile Postului Mare, care fiecare în parte înseamnă o treaptă pe scara urcușului nostru duhovnicesc către marele praznic al Învierii Domnului. În final, perioada de nevoință se încheie cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri care ne cheamă la o trăire intensă alături de Mântuitorul Iisus Hristos, în ultimele zile ale vieții Lui pământești, înainte de a se da de bună voie spre a fi răstignit și omorât pentru noi și pentru a noastră mântuire, ca prin moartea și Învierea Lui să ne dăruiască nouă înviere și viață veșnică”.

Referindu-se la pericopa evanghelică din Duminica Vameșului și Fariseului (Luca 18, 10-14) și la nevoința credincioșilor din perioada Postului Mare, Preasfinția Sa a vorbit despre rugăciune ca urcușul duhovnicesc spre Praznicul Învierii Domnului, dar și spre învierea personală din moartea spirituală: „Un fariseu și un vameș au urcat la templu ca să se roage. Templul era zidit de Solomon pe Muntele Sionului și urcarea la templu, care era casa lui Dumnezeu unde se sălășluia slava lui Dumnezeu, însemna un urcuș trupesc pentru că trebuia un efort pentru a urca muntele și a te ruga la templu. Lucrul acesta ne arată că întotdeauna când noi ne rugăm fie acasă, fie la muncă, fie în mașină, dar mai ales la biserică, noi facem un urcuș interior, adică încercăm să ne desprindem de lumea în care trăim, de realitatea care ne înconjoară, că să ne înălțăm la Dumnezeu, Cel ce umple cu slava Sa cerurile. De aceea, Sfântul Cuvios Cleopa de la Mănăstirea Sihăstria, când a scris predicile pentru Sfântul și Marele Post, le-a intitulat Urcuș spre Înviere. Și noi urcăm în aceste 10 duminici ale Triodului și în fiecare zi ne străduim să urcăm câte un pas spre Praznicul Învierii Domnului, dar și către învierea noastră sufletească din moartea păcatului, acum și aici, dar și pentru învierea noastră în ziua cea mare a învierii de obște”.

Totodată, Preasfinția Sa a vorbit despre pericolul autosuficienței spirituale la care se pot expune credincioșii și despre nevoia permanentă de a conștientiza și analiza starea duhovnicească în care se află fiecare: „Deci acești doi oameni fac un lucru bun deoarece ei merg în casa Domnului pentru a se ruga. Ei doi sunt extremele societății iudaice din vremea aceea. Fariseii reprezentau elita spirituală a poporului ales. Ei studiau Sfintele Scripturi ale Legii Vechi și se străduiau să fie model pentru societate prin modul în care împlineau fiecare poruncă a Legii lui Moise. Din păcate, ei înșiși aveau despre ei o impresie foarte bună, fiind conștienți că sunt drepți, că se ostenesc pentru a respecta fiecare prevedere cât de mică a legii. Capcana în care cădeau fariseii și în care poate cădea fiecare dintre noi este aceea că adeseori tindem să credem și despre noi, mulțumiți că mergem duminica la biserică, că postim miercurea și vinerea, că ne rugăm seara și dimineața, că ne spovedim și ne împărtășim și lucrurile acestea adesea ne fac să avem o auto suficiență, o mulțumire de starea noastră duhovnicească, pe când noi trebuie mereu, ca Sfântul Apostol Pavel, să credem că suntem cei dintâi dintre cei păcătoși. De aceea, Mântuitorul îi mustră de multe ori pe farisei numindu-i morminte văruite care sunt frumoase pe din-afară, dar pe dinăuntru sunt pline de oasele morților și de stricăciune. De aici și înțelesul actual al termenului de fariseu, care arăta o imagine în public pentru a fi apreciat de oameni, pe când în taina sufletului său se asemănă mormântului văruit pe din afară, dar plin de spurcăciune pe dinăuntru. Lucrul acesta se vede în atitudinea cu care se roagă fariseul și care stătea drept în casa lui Dumnezeu, unde ar trebui să avem întotdeauna o atitudine cuviincioasă de smerenie, de aceea facem închinăciuni și metanii înaintea sfintelor icoane și înainte de a începe o lucrare sfântă ca aceasta, ne rugăm: Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. Deci, de fiecare dată când dorim să ne apropiem de Dumnezeu, trebuie să plecăm de la a conștientiza starea noastră cu adevărat că oricât am fi noi de buni creștini, nu facem chiar tot cea ce ni s-a poruncit, de aceea trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu, în ciuda ne deplinătății credinței noastre, să primească rugăciunea și jerfele noastre. 

De asemenea, Preasfinția Sa a vorbit despre puterea smereniei și a nevoințelor duhovnicești de a schimba și sfinți viața oamenilor păcătoși: „Evanghelia de astăzi se încheie cu sentința: oricine se va smeri pe sine se va înălța și oricine se va înălța pe sine va fi smerit. Și viața noastră și viața înaintașilor noștri ne arată că nicio demnitate în lumea aceasta nu este netrecătoare și că adeseori oameni care au făcut tot efortul ca să se înalțe pe sine au plecat din lumea aceasta în stare de smerenie, dar nu voluntară, ci involuntară, însă Dumnezeu apreciază și primește smerenia noastră de bună voie. Sfântul Ierarh Nicolae a vândut toată averea lăsată moștenire de părinții săi și a împărțit-o săracilor și a fost un om smerit ca episcop al Mirelor Lichiei. De aceea, Biserica a reținut aceste virtuți, iar când cântăm troparul lui spunem că el a dobândit cu sărăcia cele bogate și cu smerenia cele înalte. Așa se întâmplă cu fiecare creștin indiferent de ce demnitate a avut. Dacă a fost smerit, s-a pocăit și s-a rugat lui Dumnezeu cu smerenie și-a mântuit sufletul. Calendarul este plin de oameni care au avut o viață obișnuită în care s-au amestecat binele cu răul și lumina cu întunericul, dar prin rugăciune stăruitoare, prin pocăință și prin fapte de milostenie au acoperit mulțime de păcate și și-au mântuit sufletul. În istoria creștinătății există sute de oameni care au fost împărați bizantini sau occidentali, regi, voievozi, care deși au stăpânit popoare, dându-și seama că toate sunt trecătoare, unii s-au retras la mănăstiri trăind în smerenie pentru a-și mântui sufletul și a dobândi viața de veci. De aceea, Biserica a rânduit această duminică în prima zi a Triodului, arătându-ne că postul este o smerire de bunăvoie prin renunțarea la mâncare, petreceri sau confortul exagerat și la tot ce ne oprește din procesul de a oferi sufletului nostru o atmosferă în care să se poată ruga cu sinceritate, adică plecând de la adevărata stare a lui”. 

În încheierea cuvântului său, Preasfințitul Părinte Varlaam a îndemnat pe credincioșii prezenți să urmeze pilda pocăinței vameșului din Evanghelie, pentru a conștientiza nivelul duhovnicesc în care se regăsesc și pentru a pune început bun urcușului spre propria înviere din moartea păcatului: „Evanghelia de astăzi ne învață că și noi trebuie să urcăm la biserică duminica și în sărbători pentru a da atenție sufletului nostru. Pilda ne arată că rugăciunea smerită îmbrățișată cu pocăința e cea care străbate cerurile și ajunge până la tronul lui Dumnezeu. Să conștientiză, asemenea vameșului, starea duhovnicească în care ne aflăm, să cerem iertare, să punea început bun unei sporiri duhovnicești ca să ne pregătim nu doar pentru Paște, ca praznic al Învierii, ci să construim în fiecare clipă a Sfântului și Marelui Post propria noastră înviere din moartea păcatului, ca în ziua plecării noastre din lumea aceasta să primim binecuvântarea Dreptului Judecător, așa cum au primit-o drepții și sfinții: veniți binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii!”.

La final,  în numele Înaltpreasfințitului Părinte Ioachim, preacuviosul părinte protosinghel Nectarie Iftimie a mulțumit Preasfințitului Părinte Episcop-vicar patriarhal pentru slujire și pentru cuvântul de învățătură, oferindu-i în semn de prețuire un buchet de flori și o icoană reprezentând pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, ocrotitorul sfântului chivot băcăuan.

Răspunsurile liturgice au fost oferite de corul Parohiei „Sfântul Gheorghe” Bacău.

(Pr. Valentin Băltoi)