Pentru un conducător şi administrator priceput cum a fost Sfântul Constantin cel Mare, nevoia de restaurare şi edificare a unor clădiri cu un simbolism puternic pentru populaţia imperială era una prioritară. De aceea, după încheierea Sinodului de la Niceea şi la iniţiativa mamei sale, Elena, Sfântul Constantin a decis să efectueze o serie de lucrări de edificare a unor biserici în Ierusalim şi în alte localităţi din Ţara Sfântă unde Mântuitorul propovăduise Evanghelia. Desigur, prima dintre acestea a fost Biserica Sfântului Mormânt.
La vremea respectivă, Ierusalimul se afla într-o situaţie ingrată. De-a lungul timpului, faimosul oraş cunoscuse perioade prospere, dar şi vremuri dificile. Este suficient să ne gândim la măreţia Ierusalimului în vremea regilor David sau Solomon şi să regândim apoi perspectiva noastră prin prisma distrugerilor totale ale acestuia în vremea conducătorului babilonian Nabucodonosor sau a celui roman Vespasian. Ierusalimul cunoscuse, aşadar, momente de măreţie, dar şi clipe de decădere cruntă, care îl ameninţaseră cu dispariţia. Prin urmare, la vremea respectivă, Ierusalimul rămânea încă un oraş important, dar fără strălucirea de odinioară. Templul iudaic nu mai exista, iar cultul iudaic fusese interzis în interiorul său, în timp ce creştinii începeau să aibă din ce în ce mai multă importanţă. Cu toate acestea, locurile unde Hristos predicase sau unde se petrecuseră evenimente importante din lucrarea Sa mântuitoare precum peştera Sfântului Mormânt sau Golgota nu beneficiau de nici o recunoaştere exterioară. Mai mult, unele locuri erau de-a dreptul păgânizate, având ridicate deasupra lor temple închinate zeilor, ceea ce producea o mare părere de rău populaţiei creştine dornice să le restaureze. Iată ce ne mărturiseşte Eusebiu despre cazul peşterii în care se afla Mormântul Domnului:
„Nişte inşi fără Dumnezeu şi haini îşi puseseră cândva în gând să piardă de pe faţa pământului peşterea aducătoare de mântuire, închipuindu-şi în sminteala lor că odată cu ea vor putea fereca şi adevărul. Şi îşi dăduseră silinţă multă aducând acolo, de afară, o grămadă de pământ cu care înfundaseră şi acoperiseră întregul loc; deasupra lui făcuseră o movilă pe care o presăraseră cu pietre, ascunzând astfel undeva, dedesubtul ei, sub povara movilei, dumnezeiasca peşteră. Mai apoi, ca să nu rămână nimic la vedere, pregătiseră acolo sus, deasupra, un îngrozitor şi adevărat mormânt al sufletelor închinat idolilor celor fără de viaţă, în care au zidit neînfrânatului duh al Afroditei un locaş întunecos. Acolo, pe nişte altare blestemate şi spurcate, îşi aduceau ei jertfele, încredinţaţi că numai acoperind aducătoarea-de-mântuire peşteră cu spurcatele lor întinări vor putea face să li se împlinească dorinţele“ („Viaţa lui Constantin cel Mare“, trad. Radu Alexandrescu, în col. PSB, vol. XIV, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 137).
Mărturia lui Eusebiu de Cezareea este una care ne lasă fără cuvinte la prima vedere. Cu toate acestea, este greu de crezut că au existat persoane care au dorit să efectueze acest act necugetat dintr-odată. Cel mai probabil, peştera Sfântului Mormânt a fost acoperită cu pământ în cursul revoltelor iudaice din Ierusalim care s-au încheiat odată cu cucerirea acestui oraş în anul 70 de către Titus, fiul lui Vespasian, conducător al Imperiului Roman la vremea respectivă. Templul închinat Afroditei este clar o dovadă a răspândirii păgânismului şi a elenizării Ierusalimului în perioada în care Hadrian s-a aflat la conducerea statului roman. Ne vine greu să credem că un grup de indivizi, cu de la sine putere, au excavat o cantitate mare de pământ şi au acoperit peştera în cauză, iar apoi au construit cu mare fast şi un templu închinat Afrofitei.
Milostivirea împăratului Constantin cel Mare
Împăratul Constantin cel Mare nu a rămas indiferent la starea de fapt a lucrurilor din Ierusalim, ci s-a grăbit să ofere o mână de ajutor, atât din punct de vedere financiar, cât şi din punctul de vedere al planificării execuţiei unei biserici şi a restaurării ample a peşterii Sfântului Mormânt. În acest sens, s-a procedat la distrugerea templului închinat Afroditei. Toate materialele utilizate la construcţia acestuia au fost apoi luate şi duse departe de locul unde alcătuiseră acel templu al desfrânării. Apoi, s-a trecut la excavarea pământului, care a fost mutat de asemenea departe de locaţia în cauză, fiind considerat spurcat din cauza jertfelor idoleşti care se aduseseră pentru atât timp deasupra sa. În cele din urmă, a fost descoperită şi peştera Sfântului Mormânt. Următoarea acţiune întreprinsă de Sfântul Constantin cel Mare a constat în edificarea unei biserici de o măreţie deosebită care să stea drept mărturie pentru acel loc sfânt şi bineplăcut lui Dumnezeu. În acest sens, el a alcătuit o scrisoare adresată episcopului de Ierusalim, în care preciza următoarele:
„Cuvine-se, deci, iscusinţei tale să chivernisească lucrurile astfel şi să prevadă toate cele trebuitoare aşa fel ca nu numai lăcaşul bisericii, ci şi tot restul să se arate în cele din urmă pe potrivă, încât până şi cele mai mândre zidiri din oraşele noastre să fie umbrite de frumuseţea ei. Pentru înălţarea zidurilor ei - cât şi ca acestea să arate cât mai frumos - bine este să ştii că i-am dat-o în grijă bunului nostru prieten Dracilianus, locţiitorul prefectului eparhiei, precum şi guvernatorului provinciei. Acestora doi, credincioşia mea le-a trimis poruncă, pentru ca tot ce iscusinţa ta va socoti de trebuinţă spre înălţarea locaşului, şi meşteri şi calfe, de le vei face cunoscut, pe dată prin osteneala lor să-ţi trimită. Privitor la coloane şi la celelalte lucruri din marmură, rogu-te ca singur să chibzuieşti ce anume material le-ar putea pune mai bine în valoare şi le-ar face mai potrivite cu scopul, apoi neîntârziat scrie-mi, astfel încât din scrisoarea ta să ne putem face şi noi o părere privitor la cantitatea şi calitatea lor şi să le putem trimite acolo de pe oriunde va fi nevoie. Căci se cuvine ca locul cel mai vrednic de admirat din întreaga lume să strălucească potrivit cu însemnătatea lui!“ (ibid., p. 140).
Din acest fragment epistolar putem observa grija accentuată oferită detaliilor de către Sfântul Constantin cel Mare. El nu se mulţumeşte doar să ofere ordine de la distanţă funcţionarilor aflaţi în subordinea sa, ci doreşte să fie informat personal de toate cheltuielile importante şi din partea populaţiei creştine reprezentată la nivel extern de episcop. Desigur, la o anumită perioadă de timp, chiar şi funcţionarii locali urma să fie chestionaţi cu privire la progresul lucrărilor. De aici putem observa o altă calitate a personalităţii Sfântului Constantin, şi anume capacitatea sa de administrare. În mod clar, au existat şi alţi împăraţi preocupaţi de latura administrativă a imperiului, aşa cum îi identificăm pe Hadrian, Anastasie I sau Iustinian I, dar grija pentru chivernisirea optimă a cheltuielilor, precum şi atenţia acordată detaliilor îl plasează pe Sfântul Constantin cel Mare în faţa lor. În materialul următor vom continua să identificăm şi alte momente esenţiale ale lucrării de edificare şi restaurare a lăcaşurilor de cult efectuată de Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi, în egală măsură, de mama sa, Sfânta Elena.
