Începutul verii acestui an a fost atipic din punct de vedere meteriologic. Peste multe zone ale ţării s-au abătut ploi diluviene cum nu s-au mai văzut de foarte multă vreme. Nici teritoriul jurisdicţional-canonic al eparhiei noastre nu a fost ocolit. Experienţa tristă a inundaţiilor care au avut loc în iulie 2005 s-a repetat şi anul acesta.
Râurile şi pâraiele de munte nu au mai putut ţine în albia lor cantitatea imensă de apă care a căzut pe culmile Carpaţilor dezgoliţi de podoaba lor de mâinile lacome ale oamelor nesăbuiţi şi s-au deversat cu repeziciune peste tot ce au găsit în calea lor: case, gospodării, grădini, școli, poduri, căi de comunicaţii etc, semănând panică, haos și deznădejde. Un proverb românesc spune că „apa trece, pietrele rămân”. Odată cu pietrele au rămas însă şi suferinţele. Într-adevăr, după trecerea puhoaielor a rămas o imagine apocaliptică, sinistră, dezolantă. În satele afectate de puhoaie, pe alocuri, acolo unde erau case sau străzi, poduri şi punţi, acum este albia râurilor şi pâraielor dezlănţuite. Oamenii asistă neputincioşi la stricăciunile provocate de deversarea apelor.
Din primele momente am fost prezent în mijlocul acelor oameni, care, o parte, au avut şansa doar să se salveze pe ei înşişi, fără nimic din avutul agonisit de o viaţă. Erau şocaţi şi disperaţi. În astfel de situaţii, ce poţi să le spui ca să-i poată consola? Cuvintele de îmbărbătare convenţionale păreau de prisos. Pe de altă parte, tot felul de întrebări ieşeau de pe buzele lor: De ce tot noi? De ce Dumnezeu a permis aceasta? Oare Dumnezeu ne pedepseşte pentru păcatele noastre? Asistând la astfel de scene mi s-a părut necesară accordarea unei atenții mai profunde acestei problematici.
Pornim prin a spune că omul, ca fiinţă psiho-somatică şi ca administrator al creaţiei, are datoria să pregătească lumea, universul, pentru transfigurare nu pentru desfigurare. În rugăciunile pentru contenirea ploilor se zice: „Cele vrednice de pedeapsă am făcut şi dreapta judecată ne-a ajuns pe noi, Doamne...” Dumnezeul nostru nu se bucură de necazurile noastre şi nu este la originea răului. El n-ar intenționa niciodată să ne omoare, ci să ne îndumnezeiască, potrivit eternului Său plan divin, căci El este „îndelung răbdător şi mult milostiv” şi „nu voieşte moartea păcătosului, ci să se înoarcă şi să fie viu”.
Nu putem spune că cei ce au suferit de pe urma inundaţiilor sunt cei mai răi sau cei mai păcătoşi, ci credem că necazurile ce s-au abătut asupra lor sunt mai curând pentru a le încerca răbdarea şi, în acelaşi timp, pentru a testa dacă mai există solidaritate creştină şi iubire divină între oameni.
Înainte de înmulţirea pâinilor în pustie Mântuitorul-Hristos a spus apostolilor un cuvânt extraordinar: „daţi-le voi să mănânce”. În atotcunoştinţa Sa, Hristos ştia că nu erau acolo decât cinci pâini şi doi peşti, și totuşi El a dat această poruncă, ilogică în aparenţă, voind să scoată în evidenţă şi rolul social-filantropic al Bisericii. Adică „Ortodoxia fără ortopraxie nu este desăvărşită”, așa cum „credinţa fără fapte este moartă”. Cu toate acestea trebuie să precizăm că Evanghelia nu este un program sau o platformă social-politică. Hristos, la plinirea vremii, nu a venit să aducă o altă ordine politică sau socială în lume, făcând pe cei săraci bogaţi sau invers. El a venit ca „lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug!”. Nu a rămas insensibil la suferinţele umanității şi a intervenit concret de mai multe ori, pentru ca omul să creadă că El este singurul Creator şi Mântuitor al lumii. Cât priveşte partea administrativ-socială a lumii, aceasta a lăsat-o omului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!” Adică ne-a învăţat să nu confundăm lucrurile şi în mod liber să gestionăm echitabil întreaga creaţie.
Deci, mesajul pe care îl trimite Hristos prin aceste inundaţii ar putea fi: „Iubiţi-vă unii pe alţii, respectaţi darul pe care vi L-am dat şi iubiţi pe Dăruitor. Fiţi mai solidari între voi, cunoaşteţi-vă şi respectaţi-vă nu după faţă sau funcţii, ci după suflet şi inimă, pentru ca Eu, Logosul întrupat în istorie la plinirea vremii, să Mă recunosc în voi şi-n faptele care le faceţi spre slava Mea”.
Din păcate, înșişi creştinii uită că sunt profeţii Noului Testament şi sunt chemaţi să spună lumii că Împărăţia lui Hristos nu este din lumea aceasta. Iar, în virtutea acestui fapt, chiar dacă li s-a dat să guverneze şi să administreze viaţa pe pământ, creștinii nu trebuie să lucreze pentru a se instala cât mai confortabil în această istorie, ci ca să se pregătească mereu pentru ieşirea din ea, transfigurați şi îndumnezeiți. Ei trebuie să ştie că importanţa în faţa lui Dumnezeu nu se măsoară după funcţia avută în ordinea umană, ci după intensitatea dragostei şi sfinţenia vieţii.
Într-o altă pericopă evanghelică se vorbeşte despre furtuna de pe Marea Tiberiadei. Hristos se retrăsese în munte să se roage în singurătate. Ucenicii traversau marea singuri. Deodată, o furtună se dezlănţuie şi îi ameninţă cu nimicirea. Iisus apare şi-i mustră pentru puţina lor credinţă. Au înţeles atunci apostolii, și noi odată cu ei, că este mai bine să fii în corabie cu Dumnezeu, decât într-o corabie fără Dumnezeu şi că, din când în când, „pe cine iubeşte Dumnezeu îl mai şi ceartă”.
Aşadar, decât să dăm vina pe unii sau pe alţii, mai bine să ne gândim la lucrarea lui Dumnezeu în lume, la iubirea Lui, la Provindenţa Lui. Nu, nu cred că pentru păcatele unora s-au podus aceste nenorociri, căci Dumnezeu iubeşte, nu pedepeseşte şi „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. În opinia mea, aceste catastrofe naturale pot fi văzute ca o cale pe care Dumnezeu a vrut să vadă dacă între noi mai există solidaritate şi iubire; a vrut să vadă dacă noi mai descoperim în aproapele nostru „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu-Iubire”, dacă mai avem credinţă, sau nădejde; dacă mai trăim în comunităţi organic constituite şi nu în societăţi antagoniste. Dumnezeu a vrut să ne testeze dacă mai cunoştem faptul că drumul spre El este prin celălalt.
Ca cel ce am fost în aceste zile aproape de cei din zonele sinistrate din eparhia Romanului și Bacăului, aş putea spune că testul divin a fost trecut cu bine. Oamenii care au pierdut agoniseala lor de o viaţă au fost ajutaţi cu generozitate de confraţii lor. Preoţii din zonele afectate au fost în mijlocul credincioşilor lor pentru a-i sprijini. Cantități însemnate de alimente și apă au fost distribuite cu generozitate. De asemenea, duminică, 5 iunie, în toate bisericile din eparhie au fost înălțate rugăciuni către Dumnezeu pentru încetarea ploilor și s-au organizat colecte de bani, alimente și bunuri necesare celor aflați în grele încercări. Am simţit, încă o dată, că suferinţa nu desfigurează, ci transfigurează.
În încheiere, felicităm şi binecuvântăm pe toţi pentru curajul, discernământul selectiv, abnegaţia şi drepta socoteală de care au dat dovadă în acele momente grele, rugând pe Bunul Dumnezeu să socotească lucrarea lor sfântă ca dreptate în perspectiva mântuirii.
