Satul era comunitate,
Iubirea rodea unitate,
Tot omul avea demnitate,
Cinstea era realitate,
Cuvântul avea greutate,
Bătrânii-aveau întâietate.
Toți oamenii vorbeau frumos,
Întru iubirea lui Hristos.

 
Când ajungeau în sărbători
Părintele chema, în zori,
Grupuri de fete și feciori,
Harnici, cuminți, buni muncitori.
Lucra cu dânșii, uneori,
Să-și vadă satul plin cu flori.
Simțeau cum lumea iar renaște
Și-n toți Hristos se recunoaște.

Când începea postul cel mare
Sătenii își cereau iertare,
Făcând trei zile de-ajunare,
Făr’ băutură, sau mâncare.
Apoi, la preot, fiecare
Mergea să-i facă dezlegare.
A doua zi veneau smeriți
Să fie toți împărtășiți.

Pe-atunci postul era mai strict,
Nici pruncii nu mâncau nimic,
Când i-aduceau la-mpărtășit.
Eu nici acum nu îmi explic,
Cum ritmul lor biofizic
Era cu mult mai dinamic.
Probabil Domnul le dădea
Putere din puterea Sa.

Creștinii toți împărtășiți,
În gând și-n suflete uniți,
Cu straie noi împodobiți,
Tăcuți, dar veseli și cuminți,
Mergeau cu cetele de sfinți
În miez de noapte, fericiți,
Să cânte să răsune-n sat
Imnul: „Hristos a înviat!”

***

După 50 de ani

De Paști, azi, satu-i fără glas.
Din tot ce a fost au mai rămas
Doar case vechi, cu-oblonul tras.
În turn a stat bătrânul ceas!
Nici clopotul nu s-a mai tras
De l-acel ultim parastas.
M-am dus atunci mai abitir
La cei ce dorm în cimitir.

În țintirimul de pe deal,
Aud sublimul imn pascal
Cântat d-un cor fără egal,
Venit din spațiul sideral.
Tot acel cadru natural,
Părea cu totul ireal.
Cu toată forța am strigat,
„Săteni! Hristos a înviat!”

De-odată, morții de sub glie,
Cu sufletele în trezvie,
Gândind la sfânta Parusie
Și viața care va să fie,
Toți s-au oprit din liturghie,
Să-mi dea răspuns cu bucurie,
Cu glasul spiritualizat:
„Adevărat a înviat!”

*meditație lirică la sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos alcătuită de IPS Părinte Arhiepiscop Ioachim