Gârbovirea este o afecțiune care apare de obicei la bătrânețe, fiind asimilată oarecum vârstei înaintate. Precizarea de la Luca 13,16 ne face să credem că această afecțiune survenise în viața femeii la tinerețe. Chiar și în această stare, legată fiind de diavol, înfruntând privirile răutăcioase și gândirea conaționalilor, femeia vine la sinagogă, în zi de sărbătoare săptămânală, pentru a se ruga lui Dumnezeu. Nu-și pierduse credința și nădejdea că Dumnezeu o putea vindeca.

În sinagogă, femeia gârbovă se întâlnește cu Iisus, Căruia nu îndrăznește să-I ceară nimic, deși în inima ei se ruga și și-ar fi dorit vindecarea. Tocmai această credință văzând-o Hristos a chemat-o la Sine și, punându-și mâinile peste ea, a vindecat-o. Răbdarea ei și suferința fără răzvrătire îndurată timp de 18 ani i-au călit viața și au făcut-o să-și înțeleagă meteahna, să o accepte ca pe o cruce în viața ei, ca pe un semn văzut al smeririi ființei ei firave. Femeia era bolnavă de 18 ani și totuși venea la sinagogă. Nu încetase să spere, nu se descurajase, nu-și pierduse credința, nu încercase să se convertească la alte credințe, ci, cu răbdare și speranță, continua să meargă la sinagogă. Ea nu cerea pentru că era smerită.

Câte virtuți nu vedem adunate în sufletul acestei femei. Dumnezeu a văzut în inima ei credința, căci El cunoaște inimile, gândurile, taina sufletului, El ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi. Sufletul ei era drept și stătea în dialog cu Dumnezeu. Trupul era neputincios, iar sufletul osârduitor. O întâlnire dincolo de cuvinte. Ea nu a cerut nimic în auzul celor din sinagogă și nici Hristos Domnul nu a întrebat-o dacă dorește să fie vindecată. Doar a privit în adâncul inimii ei și i-a răspuns în auzul tuturor la rugăciunea pe care aceasta o înălța lui Dumnezeu în ascuns, arătând iudeilor, dar și nouă, celor de astăzi, că dialogul dintre om și Dumnezeu adună în sine energia Duhului într-o întâlnire tainică.

Dialogul cu Dumnezeu se poate realiza nu doar „la răspântia drumurilor”, înălțând vocea cu strigăt către El, în locuri publice, ci și în cămara cea tainică, așa cum în predica de pe munte i-a învățat pe ucenici: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și tatăl tău, Care este în ascuns, îți va răsplăti ție” (Matei 6, 6). Această întâlnire dincolo de cuvinte este o trimitere la teologia rugăciunii ca dialog al inimilor în cămara sufletului, dincolo de mulțimea jertfelor aduse la templu în mod formal, ca împlinire exterioară a Legii. Această rugăciune lăuntrică devine dialogul cotidian cu Dumnezeu pe care Îl purtăm în inima noastră devenită casă și templu al prezenței Sale. Sâmbăta, ziua în care omul muncește pentru mântuire Hristos săvârșește această vindecare în sinagogă, în zi de Sâmbătă, pentru a arăta conaționalilor că sinagoga este casa lui Dumnezeu, unde sunt vindecate sufletul și trupul omului, iar Sâmbăta este zi de sărbătoare, în care omul se întâlnește cu Dumnezeu în mod real, o zi în care, mai importantă decât odihna trupului, este implicarea milostivă în viața celor care sunt în suferință, ziua în care prin noi se împlinește lucrarea lui Dumnezeu în viața semenilor. Mai marele sinagogii s-a scandalizat de această faptă și odată cu el toți ceilalți iudei pentru încălcarea prescripțiilor referitoare la ziua Sâmbetei.

Din relatarea Sfântului Matei reiese că o faptă bună împlinită în zi de Sâmbătă era o încălcare a Legii. Nu este singura vindecare pe care Hristos o săvârșește în zi de Sâmbătă. Am putea spune chiar că El insistă sau nu se ferește să facă acest lucru tocmai pentru a arăta semnificația duhovnicească a sărbătorii și rolul ei fundamental, acela al întâlnirii cu Dumnezeu prin fapta milostivă, care este rod al iubirii. Îi numește fățarnici pe cei deranjați de această faptă pentru că și ei dezlegau Sâmbăta atunci când în mod excepțional se întâmpla ca un animal din curtea lor să aibă nevoie de ajutor. Prin această vindecare, Hristos arată că sufletul unui om este cu atât mai important și trebuie ajutat, pentru că Sâmbăta e ziua în care omul muncește pentru mântuirea sa, este ziua în care Dumnezeu s-a odihnit după ce a creat lumea, însă fără a o părăsi. Ziua a șaptea a creației este timpul providenței lui Dumnezeu, al conlucrării Lui cu omul în perspectiva intrării/câștigării zilei a opta care este infinitul lui Dumnezeu, veșnicia Împărăției Cerurilor. Iată de ce Hristos Dumnezeu Cuvântul, Cel prin care toate s-au făcut, vindecă pe această femeie neputincioasă. Sărbătoarea nu este o zi a nelucrării, ci a întâlnirii cu Dumnezeu prin taina aproapelui.

Această pericopă evanghelică ne transmite un mesaj și nouă celor care, în zi de Duminică, trebuie să împlinim iubirea milostivă a lui Dumnezeu fiind alături de cei bolnavi, hrănind pe cei flămânzi, îndreptând pe cei rătăciți. Cu buzele rosteau cuvintele din Lege, dar cu inima urau pe Cel care săvârșise minunea. Erau fățarnici pentru că și ei încălcau Legea, făceau bine animalelor și nu considerau că e o încălcare a Legii, însă considerau un păcat ajutorarea unei ființe umane. De fapt, râvna afișată pentru a arăta respectarea Legii era un pretext, prin care își manifestau/justificau ura față de Învățător. Prin aceasta se condamna o confuzie ce domina mentalitatea iudaică despre Sabat, ca respectare a Legii în litera ei și independent de implicarea omului, ori aceasta era o lege dată de Dumnezeu pentru om, un cod după care să se conducă, nu care să-l subjuge. Prin această explicație Hristos vrea să-i elibereze și pe învățătorii de lege de sub jugul Legii, de înrobirea literei ei. Totodată, vrea să reabiliteze demnitatea omului, superior făpturii și partener de dialog cu Dumnezeu. Nici Legea și nici făptura nu sunt superioare omului, ci cadrul în care, ocrotit de Dumnezeu, omul poate fi ferit de dezrădăcinare și condus spre ceea ce a fost dintru început.

Nu numai că nu este păcat să săvârșim fapte de milostenie în zi de sărbătoare, ci chiar ni se cere, aceasta fiind o virtute. Hristos Domnul a săvârșit nenumărate fapte bune, vindecări, minuni în zi de sâmbătă, iar El a făcut acestea nu pentru a încălca Legea, ci pentru a spune evreilor și nouă că ziua de sărbătoare e un prilej extraordinar pentru acesta, pe de o parte și că nu există o zi în calendar specială sau zile anume în care se fac fapte bune, pe de altă parte, ci viața întreagă trebuie să fie în sine o ocazie de a face binele dincolo de semnificația zilelor din calendar. Fapta bună săvârșită unui om în suferință, este ea însăși o sărbătoare, pentru că acea zi a fost binecuvântată cu prezența lui Dumnezeu care vine în viața noastră ori de câte ori schimbăm curgerea anostă cotidiană, cu clipa de har a prezenței lui Dumnezeu.

Femeia gârbovă este vindecată fără a cere explicit acest lucru. Care este motivația vindecării ei de către Hristos Domnul? Hristos vindecă pe această femeie pentru că neputința sa nu era consecința vieții păcătoase trăite de ea sau a păcatelor moștenite genetic de la părinți și nici rezultatul firesc al unei vieți consumate irațional în slujba unei munci istovitoare, așa cum credeau cei care o condamnau. El o vindecă știind că era posedată de diavol, legată de 18 ani, înrobită și condamnată să nu poată vedea chipul oamenilor cu care se întâlnea și disprețuită pentru boala ei de mentalitatea prizonieră a confraților care o așezaseră în aceeași categorie cu orbii, leproșii, paralizații. O vindecă pentru a arăta că infirmitatea fizică nu este o piedică în calea întâlnirii cu Dumnezeu care privește în sufletul omului și pentru a ne atenționa că în timp ce infirmitatea fizică este temporară, ea nefiind o piedică pentru cei care doresc intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, infirmitatea spirituală, născută din înstrăinarea de Dumnezeu, poate fi un handicap care să ne împiedice intrarea în Împărăția lui Dumnezeu. Acest adevăr este confirmat de un alt text din Evanghelie, care dezvăluie realitatea spirituală și importanța vieții interioare a omului, despre care Hristos vorbește în multe situații pentru a revela iudeilor această comoară necunoscută lor, care erau prizonieri formalismului, ritualismului și care acordau importanță mai mare rigorismului Legii decât spiritului ei. „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Osea 6,6) sunt cuvinte care arată esența Legii lui Dumnezeu ce scot în evidență faptul că prin transfigurarea inimii, omul se apropie de Dumnezeu și nu prin jertfirea animalelor. Este de asemenea o aluzie la cuvintele rostite în predica de pe munte: „Dacă mâna ta cea dreaptă te smintește tai-o și arunc-o de la tine, căci mai bine să piară unul dintre mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheena” (Matei 5, 30).

Totodată, femeia gârbovă ne duce cu mintea la icoana Nașterii Domnului, unde în plan secund este zugrăvit un bătrân îmbrăcat în haine negre, cu baston în mână, suferind de aceeași afecțiune de care suferea și femeia din Evanghelie. Acest bătrân dialoghează cu Iosif la o oarecare distanță de peștera în care Fecioara Maria a născut și încearcă prin cuvinte meșteșugite să strecoare îndoială în mintea lui în legătură cu paternitatea Pruncului. Acest bătrân este întruchiparea răului care în diferite locuri și situații a încercat să zădărnicească întruparea lui Dumnezeu și a planului de mântuire a lumii. Duhul prezent în acest bătrân pusese stăpânire și pe femeia din Evanghelie, care suportase ca o martiră această prezență, întru răbdare, timp de 18 ani. Pentru răbdarea ei, Dumnezeu o vindecă văzându-i suferința îndurată cu resemnare, devenind pildă pentru noi. În icoana Nașterii, bătrânul simbolizează întreaga umanitate gârbovită de neputința înțelegerii tainei celei din veac ascunse, cu conștiința întunecată, într-o permanentă stare de sclavie în slujba răului, incapabilă să mai vadă cerul înstelat al prezenței lui Dumnezeu Proniatorul, Care pregătise întruparea lui Mesia, Cel anunțat de profeți. Generații întregi de oameni, cu trupurile și sufletele aplecate la pământ, pentru că pământește au gândit de la izgonirea din Rai, erau întruchipate de bătrânul din icoană, dar și de femeia gârbovă, care erau aplecați într-o atitudine de umilință, striviți sub povara propriei mentalități și ignoranțe idolatre. Cumva, această femeie era imaginea simbol a poporului ales, aplecat de neputință sub greutatea propriei încăpățânări, a propriilor păcate și autosuficiențe, dar și tabloul atitudinii pe care fiecare om trebuie să și-o asume înaintea lui Dumnezeu, cu privirea în pământ și ființa răstignită, într-o neîncetată pocăință.

Deși textul Evangheliei de astăzi este scurt, el reprezintă în rezumat învățăturile profunde ale Mântuitorului Iisus Hristos împărtășite ucenicilor pe Muntele Măslinilor. În pericopa evanghelică a acestei duminici suntem învățați despre rugăciunea înălțată în taină către Dumnezeu, despre asumarea întru răbdare a neputințelor, despre diferența dintre cele două Testamente și superioritatea Legii celei Noi, invitându-ne, de asemenea, să privim retrospectiv în viața noastră, analizându-ne gândurile, fățărnicia, neputința. Această pericopă evanghelică este așezată în perioada de pocăință a postului Nașterii Domnului pentru că cele 40 de zile de nevoință semnifică timpul petrecut de umanitate în așteptarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, iar această așteptare a lumii aflate sub robia păcatului este simbolizată în pericopa evanghelică tocmai de chipul smerit și aflat sub stăpânirea duhului de neputință al femeii gârbove. Totodată, în mod personal, fiecare dintre noi se poate identifica cu femeia gârbovă în încercarea de a ne recunoaște neputințele și a ne asuma destinul propriei neascultări, purtând pe umerii ființei povara păcatelor personale și ducându-ne sarcina legăturii în care răul ne ține prizonieri. Întrebarea la care astăzi suntem chemați să răspundem se referă la cât de verticale mai sunt convingerile noastre în raport cu Dumnezeu, cât de umili mai suntem în fața Lui și cât de corect înțelegem această stare duhovnicească și cât de mult ne mai dorim să fim următori ai Lui, cât de demni mai putem privi chipul blajin al lui Hristos.