Pentru creștini, anul 2012 este scutit de conotații fataliste și exaltări milenariste de care unii se arată atât de afectați și încearcă să convingă prin mass-media, și nu numai, și pe cei care nu sunt la fel de sensibili și alarmați cu privire la acestea. Pentru noi, anul 2012 este anul milei Domnului, adică o perioadă de timp oferită de Dumnezeu pentru mântuirea noastră; este un an care se adaugă liniștit și sigur în șirul anilor ce l-au precedat și va fi, la rândul său, urmat de alți ani, pe care Dumnezeu, în marea Lui milostivire, îi va oferi timpului curgător.
Eshatonul sau taina lui Dumnezeu
Nu trebuie să rămânem prizonierii observării și descifrării semnelor timpului și să forțăm interpretarea lor propovăduind iminența sfârșitului lumii. De altfel, pentru noi, curgerea timpului are altă valoare, alt sens. Nu mai numărăm anii de la crearea lumii, ci de la re-crearea, restaurarea ei în Hristos, fiecare an fiind o nouă piatră pe care cu smerenie și recunoștință o așezăm la zidirea edificiului umanității care tinde necontenit spre îndumnezeire, o nouă etapă a cunoașterii prin Hristos a ființelor conștiente și a transformării Cosmosului.
Viața Bisericii a fost de multe ori tulburată de mințile rătăcite ale proorocilor mincinoși, care au văzut în semnele timpului lor iminența dezastrului mondial. Însă aceste pretinse sfârșituri n-au făcut decât rău Trupului lui Hristos-Bisericii, sfâșiindu-l și aruncând în derizoriu sau relativ chiar ideea de Eshaton.
Dintotdeauna creștinul a trăit având conștiința că Hristos va veni în chip de Judecător, când cele de acum se vor transfigura în ceruri noi și pământ nou. Acest fenomen se va produce la sfârșitul veacurilor, însă nimeni n-a îndrăznit să se aventureze în a stabili cu exactitate anul, luna și ziua când vor fi acestea, pentru simplul motiv că toate stau sub semnul Tainei lui Dumnezeu și că nicio ființă umană, oricât de evoluată ar fi (cu acces la informații de orice natură), nu poate „decodifica“ planul divin, „taina cea din veac ascunsă și de îngeri neștiută“.
De unde a pornit însă această cruciadă eshatologică?
Așa cum ne stă în fire nouă, oamenilor, după ce descoperim o idee și credem că este plauzibilă, încercăm să găsim argumente în sprijinirea veridicităț ii ei, uitând sau ignorând originea, neconcordanț a și lipsa de coerență între fond și formă, între idee și sursa argumentației. În cazul de față, ne folosim de semnele premergătoare eshatologice, ce au ca sursă Sfânta Scriptură, așadar, revelaț ia creștină și le conjugăm cu date și cifre ale unei civilizații dispărute, cea mayașă, – și aceasta cu o naturalețe ce nu poate fi generată decât de tendința sincretistă actuală.
Avem 2000 de ani de trăire și spiritualitate creștină, însă am uitat că Hristos ne-a numit „prietenii Săi“, „frații Săi“; că suntem receptacolele și beneficiarii iubirii lui Dumnezeu; că Hristos este cu noi în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor; că Îl avem în Euharistie și prin aceasta timpul și spațiu, începutul și sfârșitul, viața și moartea au un alt sens pe axa valorilor divine. Nu ne aducem aminte decât de faptul că lumea va fi distrusă și că noi vom fi generația supusă acestei catastrofe și de aceea rămânem tributari unei frici maladive, care ne paralizează capacitatea de a mai lucra pentru mântuirea noastră. Au fost ani fatidici, când omenirea a fost supusă acestor trăiri, cum ar fi: 1000, 2000 și chiar 2011. Sursele au fost diferite pentru fiecare dintre aceste prevestiri, dar mai ales de natură biblică.
„Apocalipsa“ mayașă
În anii din urmă și îndeosebi anul acesta, parcă văzând ineficiența calculelor pe baza Bibliei în raport cu finalitatea dorită, cercetătorii, numerologii au schimbat registrul, aplecându-se spre civilizația mayașă, încercând să dezlege tainele calendarului acesteia, care se pare că ar indica fatidic sfârșitul lumii la data de 21.12.2012. De aceea, având în vedere rezonanța acestei date, cred că este necesar să facem câteva precizări referitoare la modul de calculare a timpului la mayași.
Mayașii sunt originari din zona mezoamericană și sunt printre primele popoare care au pus bazele unei forme complexe de măsurare a timpului, deținând 4 calendare diferite, folosite în funcție de necesități. Astfel, se poate vorbi de calendarul Tzolkâin, care funcționa pe principiul combinației a două grupe formate din 20 de zile cu nume diferite și 13 numere diferite și care însuma 260 de zile unice, rezultate din tot atâtea posibilități combinative unice; calendarul Hoab, asemănator cu cel Gregorian, care însuma 360 de zile unice, cu ajutorul căruia se putea măsura un an solar; calendarul Sferic, ce avea 18.890 de zile (pentru o perioadă de 52 de ani), rezultat din combinarea celor două calendare amintite anterior, și calendarul numit Marea Numărătoare, rezultat din dorința de a realiza un calendar și mai cuprinzător, ce dura 5.125 de ani și 4 luni și a cărui perioadă de timp însumată a fost numită Marele Ciclu.
Cea de-a patra versiune de măsurare a timpului a atras atenția antropologului englez Eric Thompson, care, comparând calendarul Mayaș cu cel Gregorian, a realizat că începutul celui deal patrulea Mare Ciclu Mayaș ar corespunde datei de 13 august 3114 î.Hr., iar finalul, cum este lesne de înțeles, ar fi 21 decembrie 2012 d.Hr.. Această remarcă trebuie pusă în relație cu publicarea traducerii unui artefact mayaș (Monumentul nr. 6) de la Situl Arheologic Tortuguero în care se prezice sfârșitul la data de 13.0.0.0.0., corespunzătoare în calendarul nostru datei de 21 decembrie 2012.
Această similitudine a fost baza unor specula- ții referitoare la sfârșitul lumii, făcute de cercetă tori ca Stephan Houston și D. Stuart în 1996 și preluate de adepții curentului New Age, în scopul răspândirii mesajului lor spiritual-pacifist. Aceste supoziții au fost dezmințite de ei în 2008, când o descoperire ulterioară a unei inscripții din Situl din Camalcalco, pe un fragment de cără- midă cu o vechime de 1300 de ani, a determinat Institutul Național de Arheologie și Istorie din Mexic să dea un comunicat în care să infirme orice teorie mayașă referitoare la sfârșitul lumii.
Chiar dacă mulți continuă să creadă că data de 21.12.2012 e sfârșitul calendarului mayaș și, în consecință, al existenței lumii, acest lucru e infirmat de inscripțiile de pe unele tăblițe de la Templul din Palenque, inscripții ce fac trimitere la „aniversarea încheierii a 80 de runde calendaristice de la întronarea regelui Pakal“, adică 21 octombrie 4772, așadar un an ulterior lui 2012. Majoritatea specialiștilor în cultura maya infirmă faptul că 13.0.0.0.0. ar însemna începutul sfârșitului. Această dată constituie de fapt sfârșitul unui ciclu temporal din calendarul mayaș, iar importanța acestui an reieșea nu atât din faptul că el reprezenta sfârșitul unui ciclu, cât din faptul că semnifica începutul unei noi epoci universale.
Cosmofobia și numerologia nu ajută la mântuire
Decodarea inscripțiilor mayașe cu referire la un presupus sfârșit al lumii legat de data precizată mai sus a generat o adevărată „cosmofobie“, după spusele cercetătorului Nassa, David Morisson. Bazați pe incertitudinea și sensibilitatea pe care oamenii o au atunci când este vorba de viitor, pe credulitatea acestora și contextul economic actual, editurile și mass-media au găsit o adevărată sursă de venit, exploatând aceste ipoteze și având de partea lor contribuția însemnată a numerologilor, a sectelor milenariste și, din păcate, chiar concursul unor cercetători.
Astfel, fiecare dintre ei și-a adus contribuția la argumentarea și confirmarea „profețiilor“ mayaș e, inventând posibile scenarii, cum ar fi cel al scriitorului Gregg Braden, care demonstrează încetinirea treptată a perioadei de rotație a Terrei, precum și creșterea frecvenței rezonanței Schumann la 13 Hz și situarea pe punctul 0 al câmpului magnetic al planetei. Acest lucru ar avea consecinț e devastatoare asupra ei, determinându-i: învârtirea în sens contrar și inversarea polilor magnetici, răsărirea soarelui la vest, schimbarea conștiinței umane în care gândurile și dorințele ar fi instantanee, revenirea la ciclurile naturale de viață bazate pe armonie universală rezultate din inoperabilitatea tehnologiilor actuale, îmbunătă- țirea ADN-ului de la 2 la 12 spirale, alinieri planetare cu efecte „apocaliptice“, ciocniri devastatoare cu corpuri cerești etc. Aceste scenarii nu sunt singurele, ideea de sfârșit al lumii „prevestit“ de mayași inflamând și alte minți care vorbesc despre înclinarea axei de rotație a pământului, perturbarea gravitației prin alinierea Terrei între Jupiter și Saturn, efectele găurii negre din centrul galaxiei, înghițirea sistemului solar de un nor de energie negativă, lovirea pământului de către un asteroid etc. Toate acestea sunt supoziții, ipoteze studiate în laboratoare științifice, a căror probabilitate de împlinire este infimă sau chiar inexistentă. Ele stau sub semnul contrazicerii sau reprezintă fenomene care în decursul timpului au mai avut loc, fără a afecta în vreun fel viața pașnică a planetei, și acest lucru nu întâmplător, deoarece credem și mărturisim că Dumnezeu nu ne-a creat pentru a ne distruge, iar aceasta reiese din cuvântul biblic ce relatează părerea de rău a lui Dumnezeu imediat după Potop, în vremea lui Noe: „....nu voi mai pierde tot trupul cu apele potopului și nu va mai fi potop, ca să pustiiască pământul“ (Facerea 9,11).
Ieșirea din această stare tensionată provocată de modul manipulativ al promovării argumentelor „cosmofobe“ nu se poate realiza decât având conștiința atotprezenței lui Dumnezeu, a proniei și atotștiinței Sale. Revelația stabilește dependenț a noastră față de Creator (fără Mine nu puteți face nimic), dar și faptul că tot ceea ce ni se întâmplă este cu voia și din purtarea de grijă a Sa.
Frământările izvorâte din sintagma de tip sibilin: „Secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi deloc“, ar trebui să ne amintească de cuvintele lui Hristos, Care ne avertizează cu privire la profeții și profețiile mincinoase referitoare la sfârșitul lumii: „Vedeți să nu vă amăgească cineva. Căci mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, și pe mulți îi vor amăgi“ (Matei 24, 4-5), sau de cuvintele care ne îndeamnă să nu cădem pradă calculelor umane atunci când acestea se referă la realități dumnezeiești.
2012, anul mânturii
Din perspectivă creștină, teologică, cifra 12 nu sugerează ideea de sfârșit, cu atât mai puțin în cazul în care am asocia-o cu anul 2000. Ea arată mai degrabă ideea de înnoire, de schimbare și leagă aceste semnificații de prezența și împlinirea lor în Hristos. Deci am putea spune că acest an, 2012, este un an al împlinirii și al înnoirii duhovnicești, un an încărcat de semnificații spirituale, așa cum ar trebui să fie fiecare an din viața noastră.
Mai mult decât atât, data de 21.12 nu e una fatidică, ci una familiară, deoarece în fiecare an, în această zi serbăm solstițiul de iarnă și, în acelaș i timp, din punct de vedere liturgic, începe perioada de retrăire a „tainei celei din veac ascunse și de îngeri neștiute“. În această perioadă ne pregă- tim duhovnicește, rugăm pe Dumnezeu să-Și găsească loc și în „cămara dinlăuntrul ființei noastre“, încercând să interiorizăm taina divină a singurului lucru nou sub soarele Pământului. E perioada în care, din punct de vedere astronomic, noaptea începe să scadă, iar ziua să crească și am putea spune că nu putea fi o similitudine mai adecvată raportată la semnificațiile Crăciunului, pentru că, asemenea acestora, noaptea neștiinței și păcatului s-a risipit odată cu nașterea „Logosului“, ca Lumină a lumii, ca singur mediator între Dumnezeu și oameni, Mântuitor al sufletelor noastre.
Precizăm că Sfinții Părinți ai Bisericii au statornicit ca din data de 21.12 a fiecărui an să înceapă perioada specială a anului bisericesc care ne ajută să pregustăm din misterul intrării Logosului în istorie. Zilele liturgice primesc un nou conținut. Imnele, rugăciunile și lecturile Bisericii din această scurtă perioadă de câteva zile de până la Crăciun pregătesc pe credincioși să primească cu bucurie Lumina care vine să lumineze tuturor. Un imn din preajma marii sărbători a Nașterii Domnului este relevant: „Bethleeme, pregăteștete; bine te împodobește, iesle; peșteră, primește; că Adevărul a venit, umbra a trecut și Dumnezeu oamenilor din Fecioara S-a arătat, ș…ț Pentru aceasta Adam înnoindu-se, împreună cu Eva strigă: pe pământ bunăvoirea s-a arătat, ca să mântuiască neamul nostru“. Iar în altă parte imnul devine imperativ: „Ce vom aduce Ție, Hristoase? Că Te vei arăta pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine mulțumire aduc Ție: îngerii cântarea, cerurile steaua, păstorii minunea, pământul peștera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara, Dumnezeule, Cel ce ești mai înainte de veci, miluiește-ne pe noi!“.
Prin urmare, noi nu putem asocia semnificaț iile acestei zile cu ideea de sfârșit, angoasă, paroxism, decât dacă gândim la propria noapte a păcatelor, a neștiinței și a indiferenței.
În viziune creștină, anul 2012 este o verigă a unui timp pe care Dumnezeu ni l-a lăsat pentru ca noi să-l umplem cu ofranda faptelor noastre, o treaptă pe care trebuie să o urcăm pentru a fi mai aproape de El, sau o piatră pe care cu grijă trebuie să o așezăm la edificiul timpului lăsat nouă de Dumnezeu pentru a-l răscumpăra. Timpul și spațiul au fost create de Dumnezeu pentru om și ele vor exista atâta timp cât omul va exista. Nu trebuie să fim fataliști, „cosmofobi“, văzând în fiecare calamitate un semn al sfârșitului lumii. Câte cataclisme, războaie, molime nu au trecut peste bătrâna Terra din pedagogie divină și totuși astăzi noi existăm. Chiar și prin potop a trecut omenirea, dar acest lucru nu a însemnat distrugerea, aneantizarea ei, ci reînnoirea baptismală prin apele Diluviului. Dumnezeu este viață, iar lucrul mâinilor Sale nu poate fi moartea. Eva este viață, iar noi suntem purtătorii ei.
„Privegheați și vă rugați, că nu știți ziua….“
De două mii de ani suntem creștini, beneficiari ai revelației divine, restaurați ființial în Hristos și într-o permanentă comuniune dinamică cu Duhul lui Dumnezeu, Care, din noi, strigă: „Avva, Părinte!“. Avem Împărăția lui Dumnezeu în inima noastră, iar în auz cuvântul Fericirilor. Am fost născuți la viața cea nouă în Hristos din iubirea răstignită a Fiului Care împlinește profețiile milenare și purtăm în noi cu speranță făgăduința ultimelor cuvinte ale Domnului: „Și iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor“ (Matei 28, 20).
Dacă Evanghelia a pătruns atât de adânc în mentalul omului ca microcosmos, iar societățile, cultura, ethosul poartă amprenta creștină și recunoaș tem autenticitatea revelației, nu mai putem înțelege necesitatea raportării și asimilării unor date specifice culturilor străvechi necreștine, sau chiar dedându-ne la încercări combinatorii în vederea inventării unor similitudini. Trebuie să ne păstrăm identitatea religioasă și să facem rabat de la tendința sincretistă a veacului, de raportarea la numerologi, falși profeți, secte milenariste care nu urmăresc decât în mod speculativ să ne confiște pacea și buna chivernisire a timpului mântuirii noastre. Sentința lui Malraux credem că se referea tocmai la acest duh confuz al epocii, la debusolarea izvorâtă din dezrădăcinarea din matricea identității spirituale și alegerea aleatorie a valorilor universale izvorâtă dintr-un individualism existențialist.
Toată această panicare mediatică, care are în culise interese mai puțin soteriologice, ar trebui să ne determine să rememorăm numeroasele anunțări eșuate privitoare la sfârșitul lumii, precum și faptul că, referitor la acest moment, Revelația este foarte clară: despre momentul Parusiei nimeni nu poate ști cu exactitate nimic. Știm că va fi sfârșitul, dar nu și când va fi. Eshatonul este o taină a lui Dumnezeu, cum tainice au fost Întruparea și crearea Universului până la revelarea lor, pentru că toate poartă în ele Logosul, Care este dincolo de orice cunoaștere exhaustivă umană. Evanghelia ne prezintă un inventar al semnelor premergătoare Parusiei, dar în același timp ne atenționează că Hristos va veni când nimeni nu se va aștepta. Calculele și așteptările noastre nu pot forța venirea iminentă a sfârșitului lumii, noi nu putem determina planul lui Dumnezeu, așa cum omul nu-și poate determina venirea și ieșirea din această lume.
De aceea el trebuie să aștepte întru răbdare și conlucrare cu Dumnezeu, Stăpânul vieții. Să ne străduim să nu se îmbolnăvească plinătatea numărului 12.
Parusia schimbă și dă sens cursului istoriei
Hristos a coborât în timpul nostru pentru a ne deschide spre veșnicie, pentru a ne face dumnezei după har și aceasta ne determină să ne schimbăm perspectiva asupra propriei destinații. Dacă suntem pelerini spre veșnicie, atunci lumea în care trăim acum nu este singura, ci doar locul în care noi ne pregătim pentru a fi capabili de a fi împreună cu Dumnezeu. În felul acesta, pentru noi, moartea și viața au un alt fel de centru de greutate. Moartea nu mai reprezintă o fatalitate, deoarece trăim mortificâ ndu-ne pasiunile față de tentațiile seculare, fiind morți păcatului. Atunci ea nu mai are putere asupra noastră. Nu mai contează când sau cum vom muri, dacă Pământul va fi lovit de vreun meteorit și dacă va mai continua viața după cataclism. Ceea ce contează este comuniunea mea cu Dumnezeu și cu semenii în timpul pe care El mi l-a lăsat să-l răscumpăr în puterea Duhului Sfânt.
Între Înălțare și Parusie este timpul pe care Dumnezeu ni l-a lăsat pentru a lucra teandric la mântuirea noastră, văzând în Hristos nu numai faptele pe care le-a împlinit biblic, ci mai ales importanț a schimbării ontologice lucrate în umanitate, și de aceea Parusia schimbă și dă sens cursului istoriei, pentru că Hristos este axa timpului. Timpul dintre cele două evenimente e timpul Bisericii prin care se deschide veșnicia, e timpul în care fiecare este chemat să-și însușească roadele mântuirii obiective. Timpul istoric devine timpul mântuirii, a cărui derulare se rostogolește spre „timpul“ sfânt al veșniciei, într-o altfel de succesiune și ordine, iar Parusia ni-L revelează pe Hristos întru slavă ca Judecător, luând locul lui Hristos Kenotic. Nu se poate vorbi de o istorie autonomă, deoarece ea este încadrată de o pre-istorie edenică, precum și de o post-istorie în veșnicie, și de aceea istoria nu poate dura la nesfârșit, dar nici nu se poate opri de la sine fără un sens soteriologic. Istoria se împlinește în Hristos, Alfa și Omega, ea fiind intervalul de timp în care Dumnezeu dialoghează cu omul prin lucrurile și făpturile Sale, întro formă coniventă (înomenirea și îndumnezeirea).
Din perspectivă ecleziologică, nu se poate spune că există o sinteză dogmatică exhaustivă cu referire la fenomenul eshatologic. Referințele scripturistice și comentariile patristice nu se pot constitui într-un manual foarte limpede și explicit cu privire la acest subiect. La întrebarea apostolilor referitoare la momentul sfârșitului, Hristos îi avertizează ca nu cumva să se lase amăgiți de hristoși mincinoși, apoi le relatează semnele care anunță sfârșitul (Matei cap. 24): războaie, foamete, ciumă, cutremure, cataclisme, prigoane, vestirea Evangheliei la toate neamurile, urâciunea pustiirii stând în locul cel sfânt, arătarea pe cer a Sfintei Cruci. Hristos relatează aceste semne pentru ca cei aleși să înțeleagă faptul că se apropie sfârșitul, însă Apostolilor nu li se spune cu exactitate ziua și anul când va fi sfârșitul, acesta fiind învăluit în taină (Matei 24,36), un sfârșit la care nici numerologii nu se vor aștepta, fiind ca în zilele lui Noe, când oamenii se preocupau de orice altceva, dar mai puțin de cele spirituale (Matei 24, 38). De aceea, Dumnezeu face referire la priveghere, la răbdare, la înțelepciune în așteptarea venirii Lui (Matei 24, 42).
Cert este că ziua din urmă va închide timpul istoric, fără a putea fi prezisă. Sfârșitul și moartea pe care ea le va aduce nu înseamnă aneantizarea a tot ce va fi viu, ci, prin Hristos, ea va fi o inițiere care va dezlega taina conform căreia moartea e un aspect al vieții, o trecere spre viață și nu o realitate în sine. Prin moartea lui Hristos pe cruce și biruirea morții, noi ne-am deschis nemuririi, pentru că am fost răscumpărați din moarte, iar euharistia este „antidotul morții“ dăruit nouă. De aceea bucuria sfinților în fața morții revelează de fapt nașterea la viața cea adevărată.
„Cavalerii“ Apocalipsei care astăzi cutreieră lumea anunțând un sfârșit fără prezența lui Hristos, sau care Îl presupune pe Hristos ce va domni milenarist împreună doar cu membrii contribuabili ai unor secte ce au sfâșiat trupul Bisericii, sunt departe de adevărul Revelației. Vocile care astăzi spun că semnele sfârșitului anunță iminența lui sunt fie ale unei lumi secularizate ce s-a retras în ea însăși refuzând o împărăție spirituală în favoarea rațiunii proprii, fie ale unui soi de creștinism maladiv ce refuză asumarea istoriei.
Creștinismul echilibrat are conștiință eshatologică, știe că el se va împlini pentru că „nicio iotă sau cirtă din lege nu va trece până nu se vor împlini toate“, însă nu îndrăznește să se încurce în calcule care să stabilească precis momentul sfârșitului. Aceasta deoarece creștinul autentic nu este interesat de date exacte, în loc de hristologie nu se apucă de biografie, înlocuind sinaxarul cu CV-ul. El știe că așa cum nașterea lui Hristos a fost împlinirea descoperirilor profetice și un semn – steaua a arătat locul întrupării, fără a se cunoaște calendaristic momentul ei –, tot astfel și a doua venire va fi precedată de un semn, mărturie a suferinței filantropice, crucea, care asemenea unui fulger, ce străbate cerul de la Răsărit la Apus, va indica sfârșitul tuturor oamenilor.
Așadar, să fim asemenea fecioarelor înțelepte, având în permanență spiritul treaz și conlucrând cu harul lui Dumnezeu la mântuirea noastră, rememorâ nd întotdeauna cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Privegheați că nu știți ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului“ (Matei 25, 13).
Simbolistica lui 12, din perspectivă creștină
Fără a cădea în patima numerologilor, ci doar încercând să arătăm valențele benefice ale anului marcat de numărul 12, vom încerca succint să relatăm câteva dintre acestea. În creștinism, simbolismul acestui număr este complex, el fiind semnul celor 12 seminții care alcătuiesc poporul ales al Vechiului Testament, dar și numărul treptelor templului lui Solomon care aduceau pe om înaintea lui Dumnezeu. Tot aici numărul 12 este legat și de simbolistica altarului făcut de Ilie proorocul pe Muntele Carmel, atunci când a ară tat evreilor că Dumnezeu este viu. Acest altar, alcătuit din 12 pietre, simboliza pe cei 12 apostoli, care prin mărturisirea lor au stat la temelia Bisericii, Iisus fiind Cel care, în continuă stare de jertfă, înalță umanitatea noastră spre îndumnezeire „întru miros de bună mireasmă duhovnicească“, prin Duhul, în Împărăția Tatălui.
În Noul Testament, el reprezintă vârsta la care Fiul lui Dumnezeu merge la Templu și tâlcuiește pe profetul Isaia, anunțând anul bineplăcut Domnului, precum și numărul apostolilor pe temelia învățăturii cărora s-a zidit Biserica lui Dumnezeu și care, la Parusie, vor sta pe 12 scaune judecâ nd cele 12 seminții ale lumii. Numărul 12 ne aduce aminte și de cele 12 coșuri cu firimituri și de săturarea mulțimilor cu Hristos euharistic, Pâinea ce S-a coborât din cer. Capitolul 9 al Evangheliei de la Luca ne descoperă o cifră 12 care este și simbol al tămăduirii, având ca singur izvor pe Hristos, Cel ce vindecă boala și neputin- ța din popor, după cum citim și într-una din rugăciunile de la taina Sf. Maslu. Interesant este faptul că Hristos vindecă pe femeia care de 12 ani se afla într-o grea neputință în timp ce se îndrepta spre casa lui Iair, mai marele sinagogii, pentru a-i vindeca fiica de 12 ani, care era pe moarte. Această istorisire în care cifra 12 este legată atât de boală, cât și de înviere ne face să înțelegem, pe de o parte, faptul că, boala și moartea se găsesc în interdependență și au ca izvor păcatul, iar pe de altă parte, faptul că, prin Hristos, cele două sunt mijloace ale pedagogiei divine ce conduc la vindecarea și restaurarea firii umane. În felul acesta, cifra 12 este simbol al bolii vindecate prin intervenția puterii harului divin, dar și al curăției tinereții, ce își găsește împlinirea doar în relația înnoitoare a prezenței lui Hristos, Care ridică pe tânăr din moartea unei vieți eterogene la efervescența uneia în duhul lui Dumnezeu. Am putea adăuga tot la acest aspect și faptul că Fecioara Maria, conform Protoevangheliei lui Iacob, părăsește templul din Ierusalim tot la vârsta de 12 ani, și aceasta pentru ca, ulterior, să devină templul în care Cel neîncăput Se face om, mijlocind mântuirea neamului omenesc.
De asemenea, nu putem uita că Biserica Ortodoxă prăznuiește la 21 noiembrie Intrarea Maicii Domnului la Templu, când, condusă de Ioachim și de Ana, ea va urca cele 12 trepte ale acestuia, pentru a fi în preajma Domnului. În templu, Fecioara Maria va sta până la 12 ani, după care se va întoarce în Nazaret, unde se produc Rusaliile personale în vremea Bunei Vestiri. Astfel, cifra 12 ca vârstă biologică devine în Biblie decisivă prin relația ei cu templul: Hristos la 12 ani este la templu, Maica Domnului este la templu la aceeași vârstă, iar copila înviată de Hristos este fiica mai marelui sinagogii, această locuire în vecinătatea templului sugerând ideea de nostalgie a unui Paradis pierdut și recâștigat prin Hristos.
Tot cifra 12 reprezintă numărul căderilor sub cruce ale Mântuitorului, Care ne arată asumarea deplină a suferinței crucificate în perspectiva restaurării noastre. Acestea sunt puse în legătură cu cele 12 Evanghelii (stâlpi) citite în timpul ritualului înmormântării pentru a arăta celor prezenți faptul că cel adormit urmează „drumul firesc“ al oricărei ființe pământeș ti, dar și faptul că această moarte îi este spre înviere, iar viața lui ca o cruce asumată este o pregătire pentru cea veșnică. 12 este numărul Ierusalimului ceresc, de asemenea, al porților pe care sunt scrise numele celor 12 seminții ale lui Israel și al cărui zid are 12 pietre de temelie pe care sunt scrise numele apostolilor (Apocalipsa 21, 12). Tot 12 reprezintă numărul stelelor din cununa purtată pe cap de femeia din Apocalipsă (Apocalipsa 12, 2), iar numărul credincioșilor de la sfârșitul timpurilor va fi 144000, câte 12000 pentru fiecare seminție a poporului ales (Apocalipsa 7, 4-8).
În sens moral, 12 este produsul dintre cele patru virtuți cardinale (smerenia, cumpătarea, dreptatea, bărbăția) și cele trei virtuți teologice (credința, nădejdea și dragostea), anunțând desăvârșirea umană prin raportarea teandrică la Dumnezeu. Din punct de vedere mistic, cifra trei, ca simbol al Treimii, înmulțită cu cifra patru, ca simbol al Creatului, semnifică accederea creaturii la desăvârșirea oferită de Creator ca îndumnezeire.
Din perspectivă liturgică, derularea timpului e legată convențional de cele 12 luni care reprezintă cununa anului bisericesc, dar și numărul praznicelor împărătești care ne arată că timpul este creat de Dumnezeu, dar și că El punctează timpul, dându-i sens. Astfel, praznicele împărătești sunt popasuri soteriologice prin care transfigurăm acest timp și-l orientăm spre veșnicie.
Tot aici am putea aminti și faptul că în fiecare an, pe 12.12. îl serbăm pe Sfântul Ierarh Spiridon al Trimitundei, a cărui zi de prăznuire ar putea fi interpretată, în contextul acestui editorial, ca fiind mai rezonantă decât cea care reiese din calendarul maiaș, și aceasta cu atât mai mult cu cât, anul acesta, data serbării lui stabilește o similitudine numerologică unică: 12.12.2012. Sfântul Spiridon este cel care, într-un mod foarte original demonstrează unitatea de ființă și trinitatea personală a Treimii, parcurgâ nd drumul invers, și anume de la creație la Creator, și arătând în același timp faptul că materia nu este altceva decât energie concentrată. Totul este treime, pentru că în fiecare lucru din Univers vedem pecetea treimică a logoi-lor divini, iar cele trei elemente – focul, apa și pământul – ce definesc existența noastră sunt o sinteză a ceea ce experiența umană poate mărturisi dincolo de cuvânt despre Dumnezeu-Treime. Astfel, această zi este una a mărturisirii adevărului fundamental că Dumnezeu este izvorul treimic al lumii văzute și nevăzute.
