La aproape un an după schimbările politice din România, în ianuarie 1991, eram deja ajuns în capitala Franței. Coborât din mijlocul Carpaților în centrul celei mai civilizate metropole a lumii, odată cu înțelegerea primelor cuvinte și expresii franțuzești, încercam să iau contact cu unele personalități care formau una dintre cele mai importante comunități ale românilor din diaspora, așezată de vitregiile vremii la Paris. Evident că locul de întâlnire cu acestea nu era numaidecât spațiul oferit de instituțiile oficiale ale Statului român, ci Biserica. După cum se știe, cea mai importantă biserică ortodoxă românească din Paris era Catedrala ”Sfinții Arhangheli Mihail, Gavriil și Rafail”, așezată în renumitul Cartier latin parizian, la câțiva pași de Sorbona, pe Rue Jean de Beauvais, Arondismentul 5.
Era într-o zi de vineri din luna lui Gerar a anului 1991, când, cu sfială, am intrat pentru prima dată în biserica Sfinților Arhangheli. Preotul, cu un oarecare accent moldovenesc (ulterior am făcut cunoștință cu el și am devenit buni prieteni, aflând că se numea Mihai Costandache și era din părțile Târgului Ocna, jud. Bacău), rostea în românește ectenia întreită de la sfârșitul Utreniei zilei. Era tocmai la momentul când se pronunța stihul: ”Încă ne rugăm pentru Regele Mihai și Regina Ana, împreună cu toată Familia Regală a României, pentru sănătatea și mântuirea lor....!” Evident, stihul a revenit în gura slujitorului încă de vreo câteva ori și în Liturghia care a urmat. M-am apropiat de strana cântăreților și am cântat și eu cu cei de acolo ”Doamne miluiește...” întreit, din toată inima. Cântărețul de atunci, un bulgar, pe nume Vasile Bonev, care nu știa să vorbească românește, dar totuși cânta foarte bine în limba română muzica bizantină, remarcându-mi glasul, îmi făcu semn să preiau conducerea cântării la strană, spunându-mi în limba franceză: ”Mon père, tu chante bien, comme Brâncuși...,restez-là...!” și mă invită în prima strană a bisericii.
Cu Monsieur Bonev m-am împrietenit ulterior și mi-a povestit, între altele, cum a învățat el de la Constantin Brâncuși muzica bizantină după melosul românesc și cât de mult îi iubea pe Regele Mihai și pe Regina Ana, care, atunci când veneau din Elveția la Paris, erau nelipsiți de la Biserica Sfinților Arhangheli din Cartierul latin parizian. Pe acest cântăreț l-am apreciat foarte mult pentru că mi-a vorbit pentru prima dată așa de frumos despre Regele Mihai și Regina Ana. Îmi amintesc, de asemenea, că, prin 1996, la vârsta de aproape 90 de ani, lui Monsieur Bonev, în timp ce cântam cu el la Liturghie, un leșin i-a secerat picioarele, căzând pe pardoseala bisericii. A sosit imediat o ambulanță care l-a transportat la un spital, unde și-a revenit, dar nu s-a mai întors niciodată în biserica în care cântase atâta timp laudă lui Dumnezeu în limba română. L-am regăsit ulterior într-o casă de bătrâni bolnavi în fază terminală, de unde, după câteva luni, a fost chemat la cele veșnice și înmormântat în cimitirul comunității bulgare din regiunea pariziană, moment la care am participat și eu. Am cântat în românește la slujba de înmormântare (oficiată în biserica bulgară din Paris, nu în cea românească, deși pe aceasta o slujise zeci de ani), celui care a cântat tot în românește la înmormântarea lui Constantin Brâncuși, precum și a altor români din comunitatea pariziană. Amintesc și faptul că împreună cu Monsieur Basile Bonev am cântat (nu am slujit, deoarece atunci comunitatea românească nu aparținea, din punct de vedere canonic, Bisericii mame de la București și, deci, nu mi se permitea să slujesc, ci doar să cânt la strană) în Catedrala românească din centrul Parisului, la prohodirea părintelui Virgil Gheorghiu, a lui Eugen Ionescu și Emil Cioran.
Puțini își mai amintesc despre acești oameni minunați, care au ținut candela aprinsă a Ortodoxiei în centrul Capitalei luminilor și a drepturilor omului. Acum nu știu dacă se mai vorbește despre acest harismatic om în comunitatea românească de la Paris, dar eu, din când în când, îl pomenesc cu venerație, deoarece pentru prima dată am auzit vorbindu-se în mod sublim despre Regele Mihai și despre Regina Ana.... Of.., amnezia lumii!..., cu toate că în Biserică se face pururea anamneză.
Biserica diasporei românești
Invitat, așadar, de Domnul Bonev, am cântat cu multă dragoste la Sfânta Liturghie. După acea Sfântă Liturghie mi-a vorbit și părintele Costandache despre Regele Mihai și Regina Ana, pentru că îi mărturisisem acestuia sentimentul de profundă admirație, evlavie și uimire care mă frapase în momentul când, pentru prima dată, auzisem într-o biserică pomenindu-se pe viu numele Majestății Sale și a Familiei Regale. Părintele Mihai mi-a vorbit apoi despre Familia Regală, despre suferințele acesteia și legăturile ei cu mai toate comunitățile românești din Europa și din întreaga lume, care s-au format în afara granițelor României, după ce aceasta a intrat sub teroarea regimului opresor ateu sovietic. În cea mai mare parte a ei diaspora românească stătea sub semnul Regelui Mihai și al Reginei Ana, simboluri autentice ale românilor și românismului de pretutindeni.
În aceeași zi, părintele Costandache mi-a făcut cunoștință cu un domn deosebit, pe nume Duiliu Alexandru Sfințescu, un bătrân de peste 80 de ani, pe care mi l-a recomandat ca fiind cel mai vechi enoriaș din comunitatea românească de la Paris, un foarte apropiat prieten al familiei Regelui Mihai. Am aflat că era vorba despre inginerul Alexandru Duiliu Sfințescu, un om scund, cu chip blajin și pașnic, pe care, atunci când îl priveai, ți se părea că vezi chipul Sfântului Nicolae. A călătorit mult prin lume, dar adesea mergea în Israel, pentru a-l vedea pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, căruia i-a tradus poeziile în limba franceză. În Franța era desemnat de specialiștii în domeniu ca fiind cel mai mare inginer de structuri rigide, după Gustav Effel. Lui i se datorează proiectarea unei părți din cele mai înalte clădiri din lume, cunoscute sub apelativul de zgârie nori. Tot lui i se atribuie proiectul Centrului de seismologie din Hong Kong.
La Paris, pe toată perioada Comunismului, a fost apreciat de comunitatea românească de pe lângă Biserica Sfinților Arhangheli, pentru că a mijlocit pe lângă autoritățile vremii, astfel încât românii de la Paris să-și definească identitatea. Împreună cu Mitropolitul Basarabiei, Visarion Puiu, a reușit să dobândească un fel de acoperire canonică Episcopiei românilor liberi, atașând-o de Biserica Sinodului rușilor albi din America. În cele din urmă, la bătrânețe, a fost și el, ca mulți alții, înlăturat din comunitatea românească din Rue Jean de Beauvais. I-am devenit duhovnic și în acest fel mi-a încredințat multe taine. Între timp, s-a dus și el la Domnul. A fost înmormântat într-un cimitir din apropierea Parisului, la Aubervillier. Avea un mare respect pentru Regina Ana și pentru familia Regală. Am fost de față când domnul Duiliu i-a spus Majestății Sale Regina Ana aceste cuvinte: ”Majestatea Voastră, între viețile noastre Dumnezeu a rânduit o complementaritate: dacă Majestatea Voastră veneați în ziua de 18 septembrie 1923, în Arondismentul XVI din Paris, ca fiică a Principelui René de Bourbon-Parma, tot în aceeași lună, veneam și eu ca tânăr la Paris, unde îmi căutam rosturile pentru care am fost trimis. Iată cum totul este providență și hazard nu există. Știm că pașii omului de la Dumnezeu se îndreptează”, încheia cuvântul său Monsieur Duiliu Sfințescu.
Regele și regina în vizită la Rosier
Prin anul 1995 am avut onoarea să merg cu Domnia Sa la Versoix, în Elveția, și m-a prezentat Regelui Mihai și Reginei Ana. A fost o zi superbă din viața mea, mai ales că am avut prilejul să-i invit la Rosier, în Franța, unde fondasem prima mănăstire românească, ”Buna Vestire”, închinată și Cuvioasei Parascheva. Le-am inspirat încredere și pentru faptul că le-am vorbit despre Principesa Elena devenită Maica Alexandra, la o mănăstire a rușilor albi ”Bussy en Hote”, fiind duhovnicul acelor maici în perioada studiilor mele de doctorat la Saint-Serge. Spre bucuria mea, în anul 1998, Majestatea Sa Regele Mihai și Regina Ana au răspuns invitației și au venit la mănăstirea noastră din apropierea Castelului de la Fontainebleau, unde odinioară se retrăgeau regii Franței, pentru a participa la întronizarea Mitropolitului Iosif Pop, care a avut loc în ziua de Buna Vestire a acelui an, în Catedrala greacă cu hramul ”Sfântul Arhidiacon și Mucenic Ștefan” din Paris. Am avut în grijă să mă preocup de distinșii oaspeți. Astfel, Majestatea Sa cu Regina Ana au stat vreo trei zile în casa de protocol a mănăstirii. Privesc din când în când fotografiile care imortalizează evenimentul din acea epocă. În acest timp am avut prilejul să observ grandoarea, majestatea unor oameni atât de nobili, dar simpli în comportamentul lor. Regina Ana excela prin delicatețe, maniere și înțelepciune. În felul ei de a fi nu era nimic disimulat. Orice vorbă și gest erau calculate, calme și exprimau parcă noblețea și clarviziunea înnăscută a unui om trimis de Dumnezeu să fie simbolul unui neam. În una din seri, la cină, același domn Sfințescu se adresează Majestății Sale, Reginei Ana: ”Majestate, noi, românii, am fost întotdeauna răstigniți de-a lungul istoriei. Iată că nici pe mitropolitul nostru nu-l putem instala în biserica noastră din centrul Parisului, unde era casa regilor noștri și a trebuit să se organizeze această ceremonie în Biserica Grecilor. Iată cum se repetă istoria! Îmi amintesc cum Guvernul României, al lui Petru Groza, nu v-a permis să faceți cununia religioasă la București, în Catedrala patriarhală, ci ați organizat-o în Palatul regal din Atena, eveniment care, după cum bine se știe, s-a consumat în data de 10 iunie 1948. Ce cruntă este istoria câteodată! Sper să dea Dumnezeu ca odihna cea veșnică să o petreceți în sânul și în pământul poporului român pe care l-ați iubit atât de mult și pentru care v-ați jertfit!”.
Astăzi, când am auzit de hotărârea Familiei Regale ca funeraliile Reginei Ana să fie în România, în Biserica Regilor de la Curtea de Argeș, m-am întristat întâi de plecarea din această lume a unui om simbol al neamului românesc, dar m-am consolat cu gândul că se împlinește acea previziune a unui mare român care își doarme somnul de veci departe de țară, dar care cu sufletul este acasă, în România.
Fie ca Dumnezeu să facă ceea ce voiește El cu neamul nostru românesc, care, prin Regina Ana și Regele Mihai, a scris o importantă pagină de istorie în viața acestui popor de sfinți și de eroi. (Extras din manuscrisul cărții în curs de apariție intitulate ”Un misionar liber la Paris”)
